Fiul rătăcitor
Katherine Lidia Bar
La o primă vedere, roman al divergenţelor între generaţii, Veghea naţiunii naşte îngeri, dovedeşte o complexitate nebănuită, cu atât mai mult cu cât este cazul unui debut. Liniile de fugă ale naraţiunii creează personaje holografice, ori mai degrabă morfice, căci diferitele straturi de lectură le obligă la o continuă transformare.Drama familiei dizidente, arestată la domiciliu, devine focalizatorul câtorva teme importante în literatura contemporană. Printre acestea, libertatea individului, elogiul Mamei, căutarea propriei identităţi, dar cea mai importantă temă este aceea a relaţiei tată-fiu.
Aceasta este expresia unei gândiri deconstructive, care duce la demolarea autorităţii patriarhale, prin denunţarea canoanelor pe care aceasta le impune. Este problematizată nu doar relaţia tată-fiu, ci însăşi relaţia Tată - Fiu. Răzvrătirea Fiului denunţă relaţiile aberante impuse de către Tată între ei. Un tată al orgoliului, al dogmei, al intransigenţei. O altă perspectivă de lectură, în aceeaşi manieră deconstructivă, o prilejuieşte poziţia Mariei în interiorul familiei. Autoritatea patriarhală este subminată nu doar de revolta gălăgioasă a Fiului, ci şi de opoziţia tăcută, dar fermă, a Mariei. Si aici nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la convingerea unuia dintre personajele lui Paulo Coelho: "...je crois à la face féminine de Dieu."
Barbu pare a fi încătuşat în propriul său destin, dominat din interior de figura severă a tatălui, iar din exterior de către Securitate. Ca şi cum am avea în faţa ochilor o hologramă, în care autoritatea patriarhală se perpetuează la fiecare nivel de existenţă a individului: spiritual, social, afectiv.
Romanul Deliei Oprea realizează aproape un echilibru între individual şi social. Aş putea remarca chiar, că fiecare devine pretextul celuilalt, de vreme ce destinul lui Barbu este condiţionat de politic, iar socialul şi politicul se relevă prin traversarea conflictului oedipian, care zdruncină aparenta armonie a acestei familii. Gilles Deleuze, în Kafka: pour une littérature mineure, opera distincţia între marile literaturi (unde problematica individuală se plasează în prim-plan, în timp ce mediul social devine un spaţiu secundar) şi literaturile minore (unde problematica individuală devine un pretext prin care se relevă o alta, de natură politică).
Descompunerea unei societăţi putrede este înlocuită cu tentativa, eşuată, de instaurare a unei noi ordini. Dogmatismului ideologic i se opune o ideologie nouă, aceea a blugilor şi a Coca-Colei, în numele cărora tinerii sunt dispuşi să-şi sacrifice viaţa în Revoluţie. Formula patriotismului lor, blugii. Până şi aceştia sunt demistificaţi. În spatele lor nu se ascunde nici un simbol, ci pur şi simplu dorinţa de a trăi şi a te bucura de viaţă. Formula patriotismului lui Barbu, libertatea. O distanţă uriaşă între motoarele acestor aspiraţii, o identitate absolută a dragostei de viaţă. Din nefericire, nu este suficientă pentru a aduce normalitatea. Şi atunci ne întoarcem la conflictul oedipian, privit în varianta macro. Generaţia vârstnică se identifică cu autoritatea patriarhală, ale cărei canoane sunt refuzate de adolescenţii răzvrătiţi. Conflictul, la nivel individual, între Barbu şi tatăl său, la nivel social, între adolescenţi şi gerontocraţi, se transformă într-o problemă de viaţă şi de moarte. Bulevardele speranţelor şi ale terorii, unesc sub gloanţele ucigaşe, destinele lui Barbu, ale Anei şi ale celorlalţi tineri.
Şi totuşi, dincolo de aşteptări, conflictul între Barbu şi tatăl său deturnează formula freudiană, o converteşte într-o relaţie de iubire profundă, cu accente mistice. Iubirea pe care Maria, mama sa, o fiinţă la limitele realului, o revarsă asupra Fiului, este articulaţia între cele două niveluri de lectură, unul psihologic, altul mistic. Fiul rătăcitor, chinuit de singurătate, de îndoieli şi ură regăseşte calea către Tată, prin dragostea pe care o recâştigă datorită celor două femei, sau mai degrabă îngeri ai vieţii lui, Maria şi Ana.
