O supravieţuitoare a rezistenţei
Radu-Ilarion Munteanu
Elisabeta Rizea din Nucşoara. Un personaj căruia istoria recentă, cu toate ezitările ei, i-a oferit dubla şansă de a-i fi cunoscută legenda şi de a-şi converti legenda în istorie. O supravieţuitoare a rezistenţei.Irina Nicolau. Alt personaj atins de aripa legendei. A creat, alături de Horia Bernea, oglinda fermecată în care Ţăranul Român se vede în datele sale esenţiale, împletind cotidianul tradiţional cu spiritualitatea cosmică.
Cărţile Irinei Nicolau par a contura un caleidoscop eteroclit. Ce legătură o fi între sărbătorile tradiţionale ale românilor şi Piaţa Universităţii? Cei care au fost, alături de ea, acolo, simt legătura asta. Putea Irina Nicolau să nu scrie o carte despre Elisabeta Rizea? Nu cred. Cred, în schimb, că pentru ea, a scrie despre Elisabeta Rizea e ca şi cum ar scrie despre subiectele de mai sus. S-a dus acolo, la Nucşoara, a stat de vorbă cu monumentul atât de viu şi a scris.
Rodica Mandache nu e singura actriţă care a scris piese de teatru. Lista e lungă, n-am de gând s-o pomenesc. Dar Rodica Mandache a scris pentru că a simţit trei dureri împletite: durerea Elisabeta Rizea, durerea Irina Nicolau şi, nu în ultimul rând, durerea cărţii scrisă de Irina despre Elisabeta. Să nu fim înţeleşi greşit, am spus “dureri”, deoarece e sentimentul cel mai omenesc, cu multe faţete, toate având, aici, ca numitor comun ceva ce ar fi greu de exprimat altfel decât în uzata expresie “mândria de a te simţi om” şi nu pot evita riscul de a o folosi.
Ceea ce a scris Rodica Mandache nu e o piesă de teatru, ci un scenariu radiofonic. Care a fost montat, în dublă expresie, de regizorul Atila Vizauer, redactor şef al Teatrului Naţional Radiofonic. Ca spectacol radiofonic stricto sensu, având premiera în august 2004, dar şi ca spectacol-lectură, pe scenă. Mai întâi în cadrul Şcolii de vară de la Sighet, în vara lui 2004, apoi în sala “Irina Nicolau”, a Muzeului Ţăranului Român, în ziua de 28 iulie 2004, când ar fi fost aniversarea Elisabetei Rizea şi apoi la Teatrul Odeon.
Cartea pe care o veţi citi nu e o dramatizare a biografiei Elisabetei Rizea. Scenariul doamnei Mandache porneşte doar de la cartea Irinei Nicolau, dar are o autonomie şi o concepţie dramatică ce ar trebui să-i facă curioşi atât pe cei care au citit cartea Irinei Nicolau, cât şi pe cei care n-au citit-o, dar au auzit de Elisabeta Rizea, dar mai ales pe cei, câţi or mai fi, care încă n-au auzit.
Elisabeta şi Irina sunt personaje ale cărţii Rodicăi Mandache, cu pondere comparabilă, împărtăşind o durere comună, într-o relaţie de ecou. Irina nu e, în scenariu, nici antropolog, nici scriitor, nici măcar reporterul venit să afle, să provoace povestea. Deşi spune explicit că va scrie o carte. E ecoul cutremurător al poveştii eroinei, amplificându-i durerea şi semnificaţia. E corul antic. Un personaj îndrăzneţ construit, dar îi invit pe toţi cei care, cunoscând-o pe Irina, o iubesc (implicaţie inerentă), să privească, citind, prin prisma omului de teatru, care a găsit “formatul” ideal al acestei poveşti a poveştii Elisabetei Rizea într-o sugestie de tragedie antică. Laurenţia, fiica Elisabetei, şi ea cu ceva ani de puşcărie la activ, completează armonic sugestia teatrală a actriţei scriitoare, care, fireşte, şi-a rezervat rolul eroinei, în spectacolele de care am pomenit.
Dincolo de a face cunoscut unui public mai larg decât cel al spectacolelor lectură actul mai mult moral decât cultural al scenariului scris şi interpretat de Rodica Mandache, dincolo de a lărgi, pe cât posibil, numărul celor pentru care Elisabeta Rizea e un erou al sufletului românesc, aş mai sugera un motiv pentru care cartea merită citită. Scris pentru teatrul radiofonic, scenariul are anumite particularităţi ce pun în valoare cuvântul auzit. Spectacolul lectură nu diferă foarte mult, ca esenţă, lipsindu-i arhitectura scenică a unei piese propriu-zise. Textul scenariului va da, cu ajutorul cititorilor LiterNet.ro, acum, şi un examen de validitate intrinsecă.
