Eterna şi fascinanta Românie – fără nici un fel de iluzii
Radu-Ilarion Munteanu
Există opinia conform căreia literatura rusă e cea mai "bună" din lume şi asta din motivul simplu că materia ei primă - sufletul rus -, e o dramă existenţială în sine. Mai există şi altă opinie, la fel de îndreptăţită, că o limbă cu circulaţie restrânsă, cum e româna, nu poate da vizibilitate propriei literaturi, decât în măsura scriiturii "traductibile". E ceva adevăr în ideea asta, dar atunci de ce oare "intraductibilul" Caragiale rămâne mai cunoscut pe meridiane, fie şi mai mult sau mai puţin distorsionat, decât Rebreanu, cel al cărui stil e asemuit de George Călinescu cu al unui proces verbal redactat de un jandarm rural ardelean. În fine, pe baza acestor opinii dorim să subliniem că o epocă contorsionată îşi cere literatura ei şi, simultan, îi oferă acesteia materie primă în filon bogat.Aparent nesfârşita noastră tranziţie a produs, în general, o literatură simultan diversă, viguroasă, insolentă până la dezinhibare programatică, dar marcată, mai mult sau mai puţin, de o anume contorsionare, în măsura în care îşi ia ca obiectiv actualitatea. Erotismul pe alocuri agresiv ar ţine, după unele păreri, mai puţin de continuarea explozivă a "eliberării sexuale" începută în anii generaţiei hippie, cât de o anume defulare debusolată.
Aspectele schiţate mai sus, cu precădere ceea ce am numit, în lipsa unui termen mai exact şi validat teoretic, contorsionare, s-ar vedea în mai mare măsură la roman şi întrucâtva şi la dramaturgie decât la proza scurtă, aceasta din urmă mai flexibilă în sine şi mai puţin dependentă de contextul sociocultural. O parte importantă a romanelor de după '90 şi mai ales ale începutului de mileniu se dezvoltă în jurul unor experienţe individuale, cu mai mult sau mai puţină relevanţă.
A treia dimensiune, romanul lui Bogdan Burileanu, pe care editura LiterNet.ro îl oferă acum publicului său se înscrie în zona excepţiilor fericite. Pe toate planurile. Miza e majoră: un tablou (nu spun frescă, nu doar pentru a evita o preţiozitate, ci şi pentru că n-ar avea acoperire) coerent şi de largă perspectivă a societăţii româneşti din, aproape, ultimul sfert de veac. Mijloacele de expresie sunt mai apropiate de romanul clasic, atât în ce priveşte construcţia epică, cît şi la nivel stilistic. Dacă e ceva care-l deosebeşte net de o anumită tendinţă a modului foarte la zi de a scrie e lipsa nervozităţii, a angoasei, a oricărei nuanţe isteric-paranoide. Ceea ce, de fapt, nu ţine de epocă, doar şi anii '20, şi anii '60 au avut curentele lor desperate, ca să nu mai vorbim că veacul cel nou mai onorează câte un tablou clinic, altfel profesionist realizat, cu câte un premiu Nobel. Ţine de alegerea autorului şi de capacitatea sa de a-şi susţine literar alegerea. Iar alegerea manierei romaneşti ni se pare de-a dreptul fericită. Despre eterna şi fascinanta Românie a tranziţiei nu se poate scrie cu adevărat convingător decât obiectiv, dar nu detaşat, analitic dar nu rece, sfătos dar nu pitoresc, descriind sănătos o lume cam bolnavă.
Poate în nici o altă vreme (epocă e prea mult spus) n-au bătut aşa de mulţi postulanţi la poarta Literaturii. Nici când Heliade Rădulescu, prefigurându-l, sau parafrazându-l invers pe Lenin, lansa lozinca Scrieţi, băieţi, numai scrieţi! Şi, de ce n-am spune-o, mulţi scriu bine. Sociologia fenomenului e, fără îndoială, interesantă şi, har Domnului, are şi cine s-o facă. Dar nu-i defel obiectul concretei prezentări a romanului lui Bogdan Burileanu. Atâta e cazul să observăm: există o anume tendinţă de a face dintr-un mare procent al produsului literar - autoportret deghizat, sau, în cazul minimal, vocea auctorială are, de regulă, o pondere parcă mai importantă decât în anii '70. Lăsăm pe seama teoreticienilor să decidă în ce măsură este acesta un simptom de postmodernism, oricum el nu e neapărat marca prezentului, a început, oarecum, cu optzeciştii. Ei, bine, ca într-un roman de-a dreptul clasic, vocea auctorială a lui Bogdan Burileanu e mai mult decât discretă. Autorul se plasează în spatele camerei de luat vederi şi se concentrează practic exclusiv asupra expresivităţii personajelor, situaţiilor şi, mai ales, a tabloului general. Descrierile chiar, sunt făcute pe un ton care ţine să nu atragă atenţia asupra propriei voci şi considerăm că această abordare e ideală pentru a pune în valoare o imagine în ale cărei detalii fiecare cititor recunoaşte câte o părticică de realitate vie, dar prea puţini dintre cititorii luaţi ca martori întrevăd ansamblul.
Două sunt cuvintele ce caracterizează, în perspectiva lecturii proprii, scriitura lui Burileanu: maturitate şi echilibru. Nu străluceşte, dar e şi mai departe de cenuşiu. Însă convinge. Se spune că Hegel, când a fost dus prima oară să vadă Alpii, ar fi exclamat simplu, dar copleşitor: Asta este. E greu de găsit un bun rezumat al rezumatului romanului decât această frază aparent plată.
Construit, fără exces de fantezie, pe un triunghi "clasic", medicul elveţian, omul de afaceri autohton, a cărui fostă funcţie e transparentă, pentru cititorul est-european, încă din al doilea capitol în care apare şi femeia ce trebuie, nu-i aşa, căutată în orice poveste, aflată în legături obişnuite cu cei doi, una clarificată de la început, ca statut, cealaltă dezvăluită încetul cu încetul. Personajele de prim plan sunt plasate în contextul unui număr rezonabil de figuri emblematice pentru mediul fiecăruia, tratate gradual, după ponderea lor în economia epică.
Obiectivitatea deliberată a autorului, care pune în prim plan tabloul şi estompează oarecum drama, merge până la a renunţa, de fapt, la puterea concluzivă a unui adevărat final, lucrurile rămânând oarecum suspendate. Ceea ce exprimă mai limpede ca orice lipsa oricăror iluzii. Romanul nu e un basm, în care binele învinge, dar la fel de puţin o distopie în care un erou luptător să fie strivit de principiul răului. Dar suspendarea asta e mai dezesperantă decât orice final antiutopic: lucrurile par a rămâne "ca în tren", chiar dacă finalul se închide, formal şi ironic, pe aeroportul internaţional.
Din tehnica de obiectivare face parte şi economia de humor. Chiar sinistru. Nimic din violenţa cathartică pe linia Pintilie - Daneliuc, nimic din ironia muşcătoare a lui Nae Caranfil, ca să folosim repere extraliterare, dar exemplare. E o performanţă în sine să spui o poveste românească extirpând râsuplânsu ca specific naţional. Dar, Doamne, încă odată, cu atât mai convingător.
Una din rarele, dar emblematicele, excepţii: O secvenţă pur cinematografică ce i-ar face invidioşi pe Kafka, Bulgakov sau, păstrând absolut toate proporţiile, Pierre Boulle: un tren personal local, de câmpie, opreşte în plin câmp, deoarece mecanicului îi e poftă de prune. Refuzat de un copil tembel şi insolent, care păştea indolent oile, mecanicul se urcă în prun, de unde cade mort. Trimiterea simultană la bancurile cu transsiberianul oprit în taiga, deoarece mecanicul a schimbat locomotiva... pe vodcă, dar şi la poveştile autohtone cu Păcală, echivalează cu o uitătură deodată cruntă, din senin, în mijlocul poveştii debitate molcom, "printre gene". Cruntă precum nuvela "Pe vreme de război" a lui Caragiale. Dar Burileanu nu se opreşte la efectul doar spectacular: medicul elveţian, dispus să ia atitudine civică, află că slujbaşul căilor ferate, care ar fi îndrituit să ia măsuri, nu e, vai, în măsura s-o facă, deoarece firele de telegraf fuseseră tăiate de ţigani, cu două zile în urmă. Regăsim, pentru un scurt moment, ca reper optic, atmosfera din filmele lui Pintiliedaneliuc.
De n-ar fi decât pentru a căuta, cu ardoare şi răbdare, scena asta, şi tot merită citită cartea. Dar ea merită citită dintr-un motiv mult mai important. Cu excepţia amatorilor de sex explicit, satisfăcuţi sub nivelul standard de pretenţii, dar nu chiar frustraţi, restul categoriilor de cititori găsesc în romanul lui Bogdan Burileanu "fiecăruia ce i se cuvine". Amatorii de lungi secvenţe vag telenovelistice, perfect motivate şi impecabil utilizate în demonstraţie, de altfel, îşi au şi ei partea. Dar cel mai mult profită, de fapt, cititorul standard, cititorul mediu, care are prilejul să vadă, la capătul unei lecturi, dacă nu neapărat fascinante, oricum consistente şi confortabile, că asta este.
