Cerul albastru
Daniel Cristea-Enache
E suficient, pentru un scriitor, să pună pe hârtie şi să publice o carte ca Portretul lui M pentru a se detaşa imediat de plutonul masiv al făcătorilor-de-literatură, artizanii cuvintelor goale, care nu figurează, nu exprimă şi nu costă nimic. Experienţa topită în acest volum, pentru care superlativele critice rămân palide şi neconvingătoare, este una triplă. Tată, prieten şi scriitor: trei ipostaze şi personaje rotite în jurul aceluiaşi protagonist, Matthew, bolnav de autism şi de epilepsie, stins înainte de a fi împlinit 26 de ani. Ceea ce ar putea părea neverosimil, aproape uimitor pentru un lector neavizat este că Portretul lui M rămâne o carte luminoasă. Durerea părintelui nu se exprimă prin viziuni morbide şi nu colorează în negru (fie el şi funerar) existenţa şi rosturile ei, ori acea cupolă metafizică sub care dramele omeneşti capătă, uneori, un sens. Suferinţa sorbită până la fund cristalizează, în paginile lui Matei Călinescu, într-o încercare de cuprindere şi înţelegere a poveştii lui M; într-o aprofundare a lecţiei pe care acesta i-a oferit-o tatălui, ca şi celor din jur; în sfârşit, într-o modificare a eului propriu, prin atingerea de inima bună şi mare a fiului.Postscriptum-ul de faţă continuă haşurarea spaţiilor albe din complexul bolilor lui Matthew şi din câmpul de relaţii pe care autistul solitar le-a dezvoltat cu oamenii care l-au înconjurat. Dacă cele două texte (volumul ca atare şi ceea ce i se adaugă acum) sunt înrudite şi asemănătoare ca tematică şi problematică, în incandescenţa lor dramatică şi în tonul voit alb, reţinut, non-patetic al expunerii, ceea ce diferă este timpul la care se face confesiunea. Portretul... se mişca între un trecut lipsit de griji, un altul întunecat de progresia bolii lui M şi un prezent îndoliat urmând dispariţiei sale. Perspectiva se modifica necontenit, semnele mai vechi de întrebare alternând cu adevărurile dureroase obţinute pe parcurs. În Postscriptum, cazul bolilor lui Matthew e aproape clasat, iar părintele în doliu nu mai împărtăşeşte, de mult, nici o speranţă în legătură cu destinul lui. Din fiul pierdut pentru totdeauna rămâne amintirea, rămân amintirile pe care tatăl le explorează cu gingăşie şi infinită dragoste, cu ezitări asupra semnificaţiei unor episoade, dar şi cu tot mai bine reliefate linii portretistice. Fragmentele pe care le parcurgem devin nişte ferestre spre trecutul lui M, deschise de un om ce ilustrează, el însuşi, fenotipul autismului în sens lărgit, tipul introvertit, mai distant în relaţiile cu semenii, solitar prin excelenţă. Singurătatea esenţială a scriitorului şi singurătatea autistă a fiului său vor fuziona impresionant şi, da, minunat, într-o definiţie de o frumuseţe dureroasă: "Mintea lui era esenţialmente solitară. Mi-o reprezint asemenea unui cer mental pur, de un albastru transparent, aşa cum este cerul de vară târzie, nestrăbătut de norii reveriilor, nostalgiilor, amintirilor, proiectelor, nici măcar de cei ai speranţelor".
Bineînţeles că, o dată făcută lectura Portretului... şi a Postscriptum-ului, ne vom întoarce la micile noastre socoteli, combinaţii, învârteli şi obligaţii. Dar vom fi oarecum ruşinaţi de ele, fiindcă povestea lui M ne va fi transformat într-un fel sau altul.
