A fost odată...
Lucian Chișu
Povestirile acestui volum, editat în mediul virtual, se circumscriu în totalitate rubricii ţinute de autoare pe LiterNet. Sub un titlu potrivit ca o mănuşă contextului, Carmen Botoşaru ţese întâmplări din lumea satului cu o stăruinţă demnă de invidiat. Citindu-i naraţiunile nu mi-am putut ascunde însă temerea că abordarea va părea în ochii multora inoportună. Explicaţia ţine de raporturile mereu complicate ale trecutului cu prezentul. Literatura noastră a parcurs cu un secol în urmă o întreagă etapă, transformată, sub denumirea de Semănătorism, în curent literar. Structuri artistice puternic ancorate în realitatea socială, curentele culturale devin caduce odată cu depăşirea, prin evoluţie, a momentului. E un adevăr greu de tăgăduit, cum tot adevărat este că forţele prezentului acţionează precum o lege - să zicem, asemănătoare celei a gravitaţiei - captând mereu atenţia cititorului mai ales pentru ceea ce se petrece acum şi, desigur, în jurul său.În plin avânt postmodernist nu prea găsim nici amatori, şi nici subiecte de această sorginte, deşi majoritatea e de acord că, prin tradiţie, temele şi personajele cele mai izbutite ale literaturii noastre sunt cele rurale. Asta pentru că în artă diferenţa o face talentul, unic şi diferit de la creator la creator, (tot mai des) înlocuit astăzi de aparenţele unui joc la modă, succesul. În această conjunctură - adică între succes şi talent - cu tot succesul pe care i-l doresc, cred sincer în talentul autoarei.
Deşi am rezumat mai sus argumentele invitaţiei la lectură, simt nevoia unor noi adăugiri. Cum spuneam, povestirile de faţă aparţin "războiului de ţesut" în a cărui textură conceptul şi ideile au rolul lor bine stabilit. Critica literară foloseşte în vocabularul ei cuvântul "urzeală", ca metonimie pentru proiecţie (construct) sau finalitate (construcţie). Sub acest aspect, cadrul narativ al prozelor semnate de Carmen Botoşaru este unul circular. Introducerea se regăseşte în epilog, amândouă evocând prezentul şi având astfel menirea de a-l actualiza pe acel "a fost odată" fără de care, vrem nu vrem, povestirea nu poate începe. Fiindcă numai prezentul există, formula apotropaică, magică deţine rolul de accesare (folosesc un cuvânt preluat din lumea computerelor) a memoriei, în numele căreia "...vremuri trecute sunt înviate şi prind culoare pentru câteva clipe pe scena pe care noi, actori diletanţi, rostim replici repetate cine mai ştie a câta oară, dând contur unor umbre, aducându-le, de dor, în lumina vie, dar şi ea vremelnică a prezentului." Amintirea joacă aici rolul camuflat al "porţii" prin care prozatoarea se întoarce în eternitate şi mit spre a se elibera, prin purificare, de povara memoriei. Nu e deloc întâmplător finalul, care se "deschide" cu un colind al naşterii de la Crăciun. Spus iarăşi rezumativ, aceasta este miza literar-artistică a volumului.
Paginile se derulează ca un documentar despre a cincea stradă, cum le numeri de la intrarea în localitate. Numele satului nu contează, sugerând generalitatea simbolului. Cele şaptesprezece episoade rememorează un perimetru existenţial aparent minuscul, lăţit prin situaţii, întâmplări şi evenimente, de portrete şi destine la dimensiunile unei întregi lumi. Este o lume pe cale de dispariţie, trăindu-şi extincţia sub presiunea civilizaţiei oraşului, unii vieţuind bine, alţii rău, după obiceiuri, datini şi reguli scrise şi nescrise la care veghează alte instanţe şi repere morale, o umanitate aflată în continuare în orizontul metaforei, mitului şi misterului. Şuvoiul de amintiri contopeşte drame cutremurătoare cu întâmplări banale. Uneori, candoarea copilărească se maturizează brusc luând în posesie limbajul trivial. Abjecţia umană şi viciul se confruntă cu virtutea, cărpănoşenia cu bunătatea sufletească, iar peste toate se aşterne aureola unei duioşii care vine dinspre înţelegerea profundă a celor ce se petrec sub ochiul atent, hipersensibil al autoarei.
Carmen Botoşaru dovedeşte un simţ special pentru detaliu şi o neobişnuită acuitate faţă de expresivitatea debordantă a eroilor. Prozele de faţă confirmă spusa cuiva, că într-o zi de târg, la ţară, se fac auzite mai multe metafore decât într-o sesiune academică (destinată artei cuvântului, aş adăuga eu). Pagini savuroase, de un umor suculent, alternează cu cenuşiul episoadelor banale, falsele drame cu sentimentul implacabil al damnării. Impresia de autenticitate e dominantă şi cu atât mai puternică dacă se ia în calcul că autoarea acestor proze vine dintr-o zonă îndepărtată mediului ţărănesc, mediu care i-a prilejuit relevarea unor noi resurse afective şi, poate, o viziune estetică mai cuprinzătoare asupra fondului sufletesc.
Întrucât literatura şi personajele rurale nu mai au astăzi trecere, riscul ca textele postate aici să fie întâmpinate, chiar înainte de a fi citite, cu o doză de ostilitate sau numai cu indiferenţă, e unul real. De aceea am scris prefaţa. Nu atât pentru a fixa orizontul de creaţie al prozelor semnate de Carmen Botoşaru, cât dintr-o măsură de prevedere. Mă număr printre cei care consideră că lupta cu prejudecăţile seamănă uneori, izbitor de bine, cu lupta cu morile de vânt.
Aşadar, îl invit pe cititorul modern - care ar putea avea reflexul lăuntric de a spune: "Aaaa! Literatură despre ţărani şi universul satului? Neinteresant!" - să nu se grăbească, ci să-i dea autoarei şi să-şi dea sieşi o şansă.
