96-00. Povestiri

Un psihoterapeut la serviciu şi acasă pare a fi Lucian Dan Teodorovici în acest volum. Cele două ipostaze împart cartea. Nu numai structural, ci şi în ce priveşte atitudinea, stilul şi conţinutul. La început el stă în fotoliu ascultîndu-şi personajele dezvăluind cele mai năstruşnice gînduri şi, uneori, inevitabilele catastrofe produse de ele.

Viaţa li se complică atît de brusc şi uşor cu bucla absurdului, încît efectul comic e garantat. Cele mai neaşteptate situaţii tulbură bunul mers al lucrurilor: lipsa gumei de mestecat, o găleată de gunoi golită mai devreme, un gînd de care nu mai poţi scăpa, o teorie care-şi schimbă principiul.

Dar rochia de satin roz, ignoranţa hoţului, regăsirea companionului şi o înfruntare în pragul uşii de la baie restabilesc echilibrul şi ne oferă, ca şi afişul, speranţa că mîine vom fi martorii unui spectacol.

Doar cîteodată, cînd se recunosc prizoniere ale propriilor lor vieţi, tonul capătă duioşie. Nu ştim ce simte Lucian Dan Teodorovici privindu-şi personajele strecurîndu-se printre dezastre. Dar, întinzîndu-ne cutia cu fişele lor, în zîmbet se simte bunătatea.

Partea a doua, Pe malul stîng al Dunării albastre este o poveste despre halviţă colorată în alb, albastru şi roşu.

Uneori este o poveste despre un viţel secret şi nişte şine cîntărite.

Alteori, este vorba despre gustul special al dulciurilor de la Rapid - şi al izbînzii -, despre nişte bostani bătrîni şi un anume ştiulete, despre cum te poate scoate din încurcătură paralela fonetică între purcede şi purcei.

Este, cu deosebire, o poveste - de o remarcabilă muzicalitate - despre aroma de rus şi despre toate neajunsurile izvorîte din apartenenţa la o familie fără talent la cerşit bomboane. Despre cum poţi aştepta în zadar un film porno şi cum poţi primi doar un Brusli, care nu e nici măcar romanul, poate terminat, dar încă nepublicat, al lui Mircea Cărtărescu.

Povestea unui băiat care, cu toate simţurile, contactează lumea care-l înconjoară, se miră, se întreabă, face mereu un pas înainte, se apropie, vrea să o cunoască, vrea să ştie de ce trebuie păcăliţi oamenii din birouri, de ce Moş Gerilă e un vecin mascat? Un băiat care se bucură atunci cînd ascultă versurile recitate de Francu. Moş Francu, acest veritabil tonomat de poezie, uneori subversivă, un băiat care, la 9 ani, descoperă Europa Liberă şi care devine un pionier dizident, dar care priveşte cu bucurie Pistruiatul. Ratează şansa de a deveni erou anticomunist la doişpe ani, mulţumindu-se să privească miliţieni fugărind muncitori sau fugărind - de ce nu? - un cîine, în oraşul Braşov.

În vara lui 1989 pune manifeste în cutiile poştale ale caselor presărate pe drumul de la şcoală pînă acasă, iar în iarnă, poate că nu doar din această pricină, comunismul românesc îşi dă, istoric vorbind, duhul.

Întîmplător, pierderea treptată a inocenţei eroului nostru se suprapune, temporal, cu agonia regimului.

Lucian Dan Teodorovici priveşte acest comunism cu sinceritate şi cu francheţe. Deşi nu uită să amintească frigul şi foamea, deşi îşi mărturiseşte speranţele şi puseurile de revoltă, în privirea lui stăruie blîndeţea. În lumea aceea întunecoasă, micul paradis: copilăria în comuna Dorneşti, a fost posibil. De neuitat rămîne tonul desăvîşitei candori cu care băieţelul rosteşte, într-o anume limbă căreia i se spunea ucraineană, la începutul poveştii: Pupă-mă-n cur, mă, Ceauşescu!