În apărarea generaţiei dezrădăcinate
Codruța Crețulescu
După ce la ediţia din 2006, LiterNet-ul a publicat 5 din cele 6 scenarii ale finaliştilor Concursului Naţional de Scenarii HBO, organizat de către HBO România în colaborare cu APFR, organizatorul TIFF (Festivalului Internaţional de Film Transilvania), toate cele 6 scenarii finaliste la ediţia din 2007 vor fi publicate, cu acordul autorilor, pe LiterNet.Iată al treilea din cele şase scenarii finaliste.
(Redacţia LiterNet)
"Vai de tineretul din ziua de azi" se grăbesc să exclame, cu glasuri mustrătoare sau doar pline de amărăciune, cei în vârstă care, "pe vremea lor", se îmbrăcau decent, se purtau decent, vorbeau decent... totul decent. În deplin contrast, tinerii noului mileniu trăiesc sub semnul nesiguranţei, al promiscuităţii şi, cum altfel?, al indecenţei. Lumea respiră/visează/iubeşte cu o viteză tot mai mare, timpul pare să nu mai ajungă niciodată iar adolescenţii trec pragul maturizării deja îmbătrâniţi, încărcaţi de povara neîmplinirilor părinţilor şi însufleţiţi de dorinţa de a supravieţui zilei de azi.
Dincolo de platitudinea acestor afirmaţii şi de eventualele stereotipii ce se citesc printre rânduri, un adevăr de netăgăduit tot există; dacă generaţiile '70-'80 au primit frustranta titulatură de "generaţia pierdută", atunci noul tineret poartă stigmatul de "generaţie dezrădăcinată". Botoşăneanul Pavel Gabriel Honciuc se oferă să joace rolul de avocat al diavolului şi alege să apere tineretul taman prin prisma defectelor imputate şi care, după ce scenariul va fi fost citit, nu vor mai părea decât nişte mici vinovăţii "inocente" de-a căror prezenţă societatea nu e tocmai străină. Aşadar, stimată instanţă...
Simona, Elena, Andrei, Ciprian şi Dan sunt, după toate indiciile, nişte tineri absolut banali, nici mai isteţi, nici mai proşti decât ceilalţi. Ei chiulesc de la cursuri nu pentru că au altceva mai bun de făcut ci pentru că şcoala în sine nu mai are impactul necesar pentru a-i scoate din casă; ei fac amor în miezul zilei stârnind invidia celor care n-au parte de acest privilegiu; ei fumează marijuana pentru că-i "fun" sau pentru că "au nevoie"; ei se răzbună cu o răutate inocentă ce naşte vinovăţie (înşelată de iubit, una dintre fete se grăbeşte să-i plătească cu aceeaşi monedă dar, ca orice gest impulsiv şi insuficient gândit nu-i aduce decât şi mai multă amărăciune); în fine, ei se sălbăticesc treptat pentru că, asta e, cei din jur cu care intră în contact au devenit de multă vreme animale (urcaţi fără bilet în autobuz, doi dintre protagonişti sunt bruscaţi de către controlori fără drept de apel şi cu o naturaleţe de-a dreptul ruşinoasă). În această zi obişnuită - titlul are o dublă valoare circumstanţială de timp (toată acţiunea are loc într-o zi) şi de mod (avem de-a face cu o "felie de viaţă" şi nimic din cele ce se întâmplă azi nu iese din tiparul obişnuit iar senzaţia de monotonie transpiră din fiecare scenă, din lentoarea şi din lipsa de însufleţire cu care se mişcă şi vorbesc personajele) - din oraşul universitar Cluj Napoca, cele cinci personaje pomenite mai sus pleacă în căutarea acelui "ceva" ce i-ar putea trezi din apatia în care se găsesc. Când vine noaptea, inutil de spus, toţi se trezesc că sufletele lor sunt cel puţin la fel de goale ca la plecare...
Apărarea şi-a încheiat pledoaria. Până la a vedea ce spune, însă, acuzarea, O zi obişnuită are aprigă nevoie de o transpunere cinematografică. Nu de alta, dar de la Liceenii et co. (şi aşa o interpretare propagandisto-edulcorată a adolescenţei), tinerii români n-au mai avut parte de timpi de ecran suficienţi pentru a spune "aceştia suntem noi". Iar un regizor tânăr, de tipul Paul Negoescu, de exemplu, ar avea toate şansele să le facă dreptate, fără inutile ornamente de idealism răsuflat. Proaspăt, direct, scurt şi la obiect, ca ei...