Un fel de prefaţă la o carte de povestiri care mi-a plăcut foarte mult
Liviu Antonesei
De ce "un fel" de prefaţă?Păi, aş spune, pentru simplul motiv că nu-mi propun aici nici analiza foarte amănunţită şi subtilă a "tehnologiei textuale" din proza lui Bogdan Suceavă, nici prezentarea integrală a operei acestuia şi, în fine, nici n-am de gând să-i decriptez "profilul interior", forma mentis ş.a.m.d., cum procedează autorii foarte serioşi de prefeţe, postfeţe şi studii introductive. Nu, obiectivul meu este mult mai modest şi, sper, poate şi puţin mai onest - intenţionez pur şi simplu un fel de "exerciţiu de admiraţie" în marginea unei cărţi de proză, care m-a prins încă de la prima lectură şi care mi-a plăcut şi mai mult la recitirea lentă, când am reuşit să captez mai mult din farmecul unui stil rafinat, impecabil în îngemănarea echilibrată dintre economia de mijloace şi figurile ornante, dar şi din ţesătura unor naraţiuni mult mai complicate şi elaborate decât păreau la prima vedere.
Până la urmă, toate prefeţele sunt "pozitive", favorabile autorului prezentat şi cărţii comentate - încă nu am întâlnit vreo prefaţă care să "radă" cartea ori să desfiinţeze autorul, deşi cred că ar fi interesant un asemenea exerciţiu! -, dar nu despre asta vorbesc, ci chiar despre parti pris-ul pe care mi l-am asumat deschis şi de la bun început - da, mi-au plăcut foarte mult povestirile lui Bogdan Suceavă din acest volum şi, tocmai de aceea, îl recomand cititorilor, sperând că vor avea parte de aceeaşi plăcere, de aceeaşi bucurie a lecturii de care am avut parte eu însumi. Îmi plăcuse, mai înainte, Imperiul generalilor târzii, nu-i vorbă, dar acest volum mi-a plăcut chiar mai mult. Parcă prozatorul e mai bine format aici, mai sigur pe el, parcă şi povestirile au mai multă "carne", adică mai multă poveste, mai multe detalii "rupte din viaţă", adică din acelea care fac proza mai vie, mai consistentă, dincolo de (sau între) liniile intrigii. (...) Apropo de subtitlul cărţii - este cum nu se poate mai bine ales, pentru că nişte "istorii" ne dezvăluie Bogdan Suceavă aici, nişte istorii ce ne poartă din Transilvania în Golf, din Bucureşti în campusul unei universităţi americane ş.a.m.d. Dar ne mai poartă şi temporal, din perioada domniei CC al PCR-ului în România anului 2006. Nişte istorii, deci, ale unor personaje, fiecare în felul lor "reprezentative" pentru lumea şi vremurile pe care le trăim. O proză "realistă" prin urmare, dar în sensul cel mai bun pe care îl poate îmbrăca acest cuvânt, pentru că nu ne vom lovi nici de poncifele reportajului literaturizat, nici de vreo urmă de tezism, ci vom întâlni o proză de foarte bună calitate - nu doar foarte bine scrisă, ci şi foarte verosimilă. Habar nu am, de pildă, dacă Istoria de la Al Waqbah are punctul de plecare în vreo întâmplare reală, dar e atât de convingătoare ca ipoteză de lucru - şi ca realizare efectivă, de altfel! - încât nu-ţi poţi decât reprima regretul când se termină. Şi, din păcate, din fericire, ai acelaşi sentiment combinat, de jubilaţie-regret, la capătul fiecărei istorii, la capătul cărţii în cele din urmă. Parcă ai dori ca autorul să fi stat sub semnul Şeherazadei, astfel încât cartea, cu o expresie matematică, "să tindă spre infinit", spre plus infinit, desigur!
De ce mi-au plăcut istoriile lui Bogdan Suceavă?
Unele motive le-am şi expus deja, dar l-am uitat pe cel mai important! Scurt spus, adevărul este acesta: pentru că m-au luat prin surprindere. O veche prejudecată de-a mea - de care văd că nu m-am debarasat nici măcar după experienţa cu ciclul "balcanic" al lui Ion Barbu! - spune că matematicienii sunt nişte persoane cu minţile funcţionând în lumile eterate ale abstracţiunilor şi supra-abstracţiunilor, nişte persoane, deci, mai degrabă cu capul în nori decât atente la viaţa pulsândă, la poveşti, la oamenii din carne şi sânge, la pasiunile mari şi mici, la detalii, la pitoresc, sordid sau ridicol. Or, dincolo de ingeniozitatea mai tuturor istoriilor din acest volum, ceea ce m-a izbit de la primele pagini a fost tocmai spiritul de observaţie al autorului, atenţia cu care priveşte lumea şi priceperea cu care extrage, cu care decupează de acolo imaginea relevantă, detaliul semnificativ, amănuntul care poate împlini un portret ori fixa un contrapunct. Spuneam că e matematician Bogdan Suceavă, dar, ca şi ilustrul său înaintaş deja amintit, e mai ales un geometru, iar geometrii sunt totuşi acei matematicieni care mai ştiu că disciplina lor este, în primul şi în ultimul rând, una a realului. Poate din acest motiv proza sa este, adesea, la fel de vie ca poezia "balcanică" a aceluia. Şi, cred, tot din această pricină această proză este una eminamente vizuală, chiar cinematografică, în ciuda pasajelor redactate în "dialog interior" ori vag teoretizante, binevenite de altfel pentru sporirea complexităţii ţesăturii narative.
Şi mai este ceva - curajul tematic din majoritatea prozelor. Să-ţi alegi, de pildă, în povestirea În Bucureşti, când se lasă seara, drept personaje pe câţiva din liderii partidului comunist de pe vremuri, să-i evoci şi pe "cei doi", este un act de curaj tematic indiscutabil, pentru că e un subiect mai uşor de ratat decât de acoperit estetic convingător. Iar Bogdan Suceavă riscă. Riscă - şi câştigă!, cum spune un slogan publicitar. Câştigă pentru că proza sa evită judecata maniheistă, reuşeşte să dea consistenţă unei "funcţii", adică personajele sunt plauzibile, sunt persoane, şi nu fantoşe, iar povestea este verosimilă. Pe o asemenea temă e mult mai facil să faci pamflet reuşit ori hagiografie tâmpită, ceea ce, spre lauda sa, nu se petrece în povestirea lui Bogdan Suceavă. Pentru un prozator încă foarte tânăr, un asemenea pariu câştigat este, în opinia mea, cu totul meritoriu şi aproape incredibil.
Din acelaşi punct de vedere, la fel stau lucrurile şi cu deja amintita Istoria de la Al Waqbah sau Călătoriile omului cameleon, cu excelentele jocuri de planuri spaţio-temporale, dar şi cu glisarea spre burlesc a poveştii cooperării internaţionale pentru fabricarea ilegală a alcoolului într-o ţară musulmană ori chiar cu povestirea care dă titlul volumului. Cum absolut tuşantă mi s-a părut Lumea ta, rock şi parfum de guave, cu acea stranie, deşi perfect plauzibilă, poveste a unei relaţii dintre doi oameni care a rămas mereu altceva decât ar fi trebuit ori, mai degrabă - că n-are sens totuşi să introduc o notă deterministă în complicatele relaţii dintre oameni! - ori, mai degrabă, deci, ar fi putut să fie.
Final optimist
Da, iată o carte de povestiri care mi-a plăcut, care m-a captivat şi m-a convins. Am mai păţit-o şi cu alte cărţi, povestiri, nuvele ori romane, scrise şi publicate de autori din generaţia lui Bogdan Suceavă, cum ar fi Lucian Dan Teodorovici, Cornel Mihai Ungureanu, Florin Lăzărescu, Alexandru Vakulovski ş.a., dar şi de mai "bătrânii", însă post- ori extra-optzecişti, Radu Aldulescu, Daniel Bănulescu, Dan Stanca, Petre Cimpoieşu, Petre Barbu, Constatin Arcu, Adrian Oţoiu etc. Cum, de fapt, nici optzeciştii nu şi-au spus încă ultimul cuvânt. S-ar putea deduce că am motive de optimism în ce priveşte viitorul "literelor române", pe dimensiunea prozei, vreau să spun. Atunci, nu-mi rămâne decât să fiu optimist şi să aştept în continuare cărţile. Inclusiv pe ale lui Bogdan Suceavă! În fond, mie îmi place foarte mult să citesc - poveşti, povestiri, istorii...
(21 septembrie 2003, în Iaşi)
Notă: Textul de mai sus a fost prefaţa primei ediţii a acestei cărţi, apărută la Editura T (Fundaţia Timpul), Iaşi, 2003.
Două cronici despre această carte se pot citi:
aici - Crenguţa Napristoc, Observator cultural, nr. 203, 13-19 ianuarie 2004, şi
aici - Iulia Popovici, România literară, nr. 50, 17 decembrie 2003.
