Un solo
Răzvan Mazilu
(a se citi numai împreună cu audiţia Marşului spre eşafod)
Începem repetiţiile la Marşul spre eşafod, solo-ul meu.Intru cu Gigi în sala de repetiţii şi nu îmi mai vine să ies. Nu există pauză, nu ne propunem o oră anume pentru terminarea repetiţiei.
Gigi are aceeaşi energie... fantastică. Nu te lasă să te relaxezi, dar îţi permite să lucrezi relaxat. Acolo unde se duce să monteze - chiar într-o scurtă perioadă de timp - Gigi schimbă ceva, mută, transformă, nimeni nu mai este ca înainte. Şi are foarte mult umor, se ştie. Asta face ca efortul să pară mai dulce. Gigi lucrează imaginativ, propune imagini, multe imagini, pentru fiecare mişcare.
"De ce îţi este frică cel mai mult?"
"De doctor."
"Atunci intri cu un mers simplu, dar ca şi cum te duci la doctor."
Mers simplu... Pe dinăuntru - frica... Tensiunea... Mi-e greu să mă încarc, intru din culise (după un alt moment care nu îmi aparţine), adică aproape din nimic.
Un mers simplu (privire uşoară înapoi, ca şi cum mă simt urmărit, îmi imaginez eu) şi apoi explozia. Surprinzătoare.
"E ca şi cum ar trage câinii, lupii de tine în toate părţile." Mă agăţ de forţa muzicii, a accentelor. Îmi doresc, în sinea mea, ca orchestra să cînte la fel de bine şi exact ca banda de repetiţii.
Gigi desenează drumuri paralele cu rampa, străzi de mişcare aparent simple, dar umplute cu tensiune.
Şi eu unde mai apuc să îmi trag sufletul, să respir?
"Aici vreau ca şi cum te sugrumi. Mîna invers cu piciorul. Cotul la genunchi. Dă-mi senzaţia că e mîna altcuiva."
Ritmul creşte. E clar nu voi avea nicio secundă de respiro. "Nu te opri!"
Gesturi mici, nervoase, introvertite, în contrast cu volutele ample ale altor mişcări. "Ca şi cum te tai cu o lamă pe faţă."
Piruete pe călcîie, cu mîna înfăşurată în jurul gîtului. "Ca un şarpe vreau să îţi fie mîna."
Ţipăt mut în săritură. Opt sărituri consecutive, cu gura larg deschisă, ca un peşte pe uscat.
"Ca un dirijor nebun te vreau aici. Şi nu te mai opri la jumătatea mişcărilor. Ştiu că eşti obosit, dar încearcă să legi totul."
Trecem la scenă. Cu totul altceva. Socoteala din sală nu se potriveşte cu cea de pe scenă. Lumina mă orbeşte. "Nu te dezechilibra, suspendă mişcarea. Îngheaţ-o, dar pe tensiune. Ca atunci cînd te doare puternic măseaua."
Am impresia că, din tot ce ziceam în sală, pe scenă rămîne doar zece la sută. Încerc să rămîn în lumină. Nu mai ştiu care este punctul unu (adică publicul). De jur împrejur este întuneric.
"Gigi, nu este prea întuneric?"
"Nu, te decupezi foarte bine, stai liniştit." Noroc că sunt îmbrăcat în alb.
"Vrei să mergi în direcţia aia, dar ceva te trage înapoi. Te ţine pe loc. Trebuie să întorci capul în ultimul moment."
Mers cu spatele. Oprire bruscă.
"Pune mîna la frunte. Nu aşa, vreau ca şi cum te izbeşti de zid."
Două izbituri la rînd. Ritmul creşte. Am pierdut muzica.
"Gigi, e prea repede!"
"Da, dar e păcat să fie mai rar."
La final - fugă. Tot spectacolul e plin de tot felul de fugi: fugi disperate, mai pline de speranţe, mai rapide, mai aşezate.
"Ridică gambele."
Acum e o fugă pe loc. Ca într-un coşmar.
Am visat deseori că fugeam pe loc, nu ştiu cine mă urmărea, iar în jurul meu era beznă (noapte?). Ca şi pe scenă, unde Gigi decupează fuga mea într-un dreptunghi de lumină rece. În rest - negru. În întunericul acela văd, departe, o luminiţă de la intrarea în sala de spectacol, din aceea de veghe, pe care scrie EXIT. Mă agăţ de ea cu disperare.
"Rămîi aşa, într-un picior."
Cad în cambré. Chip întors.
"Ca şi cum vine tot cerul peste tine, pînă mori."
Niciodată nu m-am simţit mai viu. În scenă, oglinda imensă vine peste mine. Oglinda în care mă văd - cum altfel? - deformat. Fum. Heblu. Gata. Am scăpat.
"Bine, foarte bine. Îţi mulţumesc. Respiră."
