Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti
Gabriel Rusu
Poetul se numeşte Dan Mircea Cipariu şi recunoaşte, cinstit şi baladesc, dar numai atunci când are chef, că orice poem pe care îl scrie este un autoportret. În momentul în care sângele şi carnea versului autentic îi sunt date, o anumită stare de spirit devine tot atât de lungă, lată şi adâncă precum un univers.Un debut în poezia românească de azi consfinţeşte un act de curaj - curajul de a re-face lumea în care trăim. De la sine înţeles e că mă refer la debutul cu o carte de poeme. Altfel, ţin să îi informez pe cititorii acestui text că susnumitul Dan Mircea Cipariu scrie de multă vreme şi publică în periodice cam tot de pe atunci. L-am întâlnit când era în clasa a X-a la liceul bucureştean "Iulia Haşdeu". Privea cu intensă curiozitate viaţa şi relata cu nesaţ de august scrib împătimit ceea ce vedea. Scria poezie.
A fost, apoi, gazetar, conducător de gazete, autor de iniţiative gazetăreşti. Nu pot spune că s-a întors, acum, la poezie şi asta pentru simplul motiv că nu a părăsit-o niciodată. Sau la fel de valabil spus: poezia nu l-a părăsit pe el niciodată. Cei care îl cunosc îl recunosc, chiar de la distanţă, după râsul contagios. Dan Mircea Cipariu se bucură de existenţă. Uneori bucuria se transformă în genuină veselie, alteori ea se metamorfozează în ironie care impune un punct de vedere asupra vieţuirii lui şi a celorlalţi. Însă ironia lui Dan Mircea Cipariu este, întotdeauna, simpatetică. Ea nu distruge, ci înţelege şi relevează. Ei bine, pe alocuri, în mod cât se poate de firesc, relativizează. Trăirea nu poate fi percepută decât prin medierea textului. Iată primul poem din carte, pentru că este firesc să înveţi un alfabet începând cu prima literă: "la magazinul de vechituri / am găsit o reţetă de trăit inefabil cu ochii deschişi spre mirare // am ajuns să mă cunosc / doar din poveştile de la imprimantă / număr de cod: dan mircea cipariu" (viaţă virtuală).
În măsura în care îi citim poemele ca pe nişte litere în succesiune, ne va fi clar că Dan Mircea Cipariu ne persuadează: dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, şi dacă nu s-ar povesti, n-ar fi. Aceasta este legea care face literatura bună, indiferent că scriitorul mânuieşte pana de gâscă sau apasă tastele din claviatura unui computer.
În poemele Hai să ne-ntâlnim pe site sâmbătă seara, realitatea imediată îşi pune straiele fabulosului. Este firesc ca la câteva secunde de la sfârşitul mileniului doi un poet să ne vorbească de Internet, cybercafe, telefoane mobile, televiziune şi enter, www.fantasia, delete (astfel sunt intitulate cele trei cicluri ale cărţii!), dar este la fel de firesc ca după milenii de poezie un poet să ne şoptească, cu înfiorare suavă, că există încă tristeţe, iubire, moarte, singurătate, senzualitate, disperare, alienare. Dan Mircea Cipariu adastă în poemele sale şi priveşte viaţa. Se priveşte şi pe sine, cu luciditate. Spune poveşti tragice şi şugubeţe despre noi. Zâmbeşte public şi plânge discret. Versurile sale cuprind metafore cu tăiş sclipitor, lirism de truver ce călătoreşte în timp, meditaţie gravă, încordări de forţe ale ludicului. Aceste versuri ale sale sunt un fel de cântece, plebee şi magice, de trecut dintr-o ipostază a culturii umane în altă ipostază a culturii umane. Ele ne iau de mână şi, cu histrionism balcanic, ne duc către mileniul trei, în care, ne asigură, nimic din ceea ce e omenesc nu ne va fi străin.
