Cristian Bădiliţă şi Dumnezeul de la Mancha adormit pe umărul său
Nichita Danilov
Desprins parcă din Pateric, unde bîntuie asceţii şi înţelepţii cu aură de nisip în jurul frunţii ce încearcă să-şi găsească în pustiu mîntuirea, dar şi din ceva mai moderna carte a lui Umberto Eco, Numele trandafirului, Cristian Bădiliţă, prin modul său cu totul insolit a-şi asuma existenţa, e o pasăre rară, un fel de creatură, alcătuită deopotrivă din sînge, solzi, carne şi pene, dar şi din litere de foc, ce se tîrăşte greoi pe uscat, înoată prin aer şi zboară arzînd în adîncuri, căutîndu-şi cu obstinaţie singurătatea şi împlinirea. Scrisă în mare parte în "chilia sa", ridicată în mijlocul unei livezi cu "multe poame", un mic Eden terestru, aşezat undeva în apropierea Mănăstirii Argeşului, "falsul tratat de teologie poetică" intitulat cum nu se poate mai frumos Dumnezeu de la Mancha doarme cu tîmpla crăpată pe umărul meu, e un fel de Jurnal al fericirii unde se împletesc, cînd armonios, cînd neliniştit, spiritul unui avva Antonie, a lui avva Ghelasie, a lui Grigore Teologul, cel al lui Zeonon şi al tuturor părinţilor pustiului, cu spiritul lui Pascal, al lui Descartes, al lui Sain John-Perse, Paul Claudel şi Saint-Exupéry (cîteodată pătrunde în ţesătură şi duhul lui Kahlil Gibran, cel din Profetul), pentru a alcătui o frînghie aeriană, o adevărată "scară a lui Iacob" menită să-l urce pe autor la cer şi să-l coboare pe Dumnezeul de la Mancha, preţ de o clipă, pe pămînt. El scrie ca şi cum "ar arunca de dimineaţa pînă seara" pietre sau lentile şlefuite de nebuni şi înţelepţi în oglinda "celeilalte lumi", cu scopul de a ne lăsa să contemplăm "veşnicia" şi "nimicul" printre cioburile sparte ale lui "aici" şi "acum".Scriind "falsul tratat", autorul se simte atît de viu, încît are senzaţia că dacă s-ar stinge, universul întreg s-a stinge odată cu el şi lucrurile toate s-ar acoperi cu o pojghiţă subţire de cenuşă. Conştiinţa fragilităţii şi a nimicniciei sale îi relevă, totodată, puterea şi măreţia existenţei. De aceea el se agaţă cu toată puterea de "frînghiile văzduhului", pentru a-şi anihila o parte din slăbiciunile trupului şi a-şi învinge teamă de moarte. "Sînt un nimic, dar sînt viu" clamează el, lăsînd în urmă un şir de puncte de suspensie, ce s-ar traduce prin: "Dar Tu ce eşti, Doamne, ce umpli nimicul numit eu şi ce s-ar alege din orbitoarea-ţi frumuseţe dacă n-am fi noi?"
Citind la ceas de seară Patericul ("împrejur nici o palmă de loc drept, numai vale şi deal, numai cută adîncă şi crestătură", "la cinci mii de metri înălţime trece o muscă gigantică şi solitară" ca un înger travestit într-un demon al Domnului), poetul aşteaptă ploaia binecuvîntată care să stingă uscăciunea învăţăturilor deşarte pe care şi le-a însuşit spiritul său. Totodată el se închipuie înaintînd cu arca lui Noe prin deşert, înconjurat de toate creaturile lumii de aici şi de dincolo. Pentru el "tăcerea e cuvîntul cel mai sigur şi desăvîrşit", aceasta deoarece înlăuntrul său se află "umbra sfintei treimi", ca un izvor tămăduitor al lumilor ce iau fiinţă. "Am apărut pe lumea aceasta ca un heruvim orb" - spune Cristian Bădiliţă - "şi am să dispar ca un piţigoi cu aripile tăiate..."
În orice moment, confruntarea cu îngerul (cu propriul său eu?) devine extrem de dureroasă: "Te privesc cum stai în genunchi în faţa mea si te rogi cu pleoapele smulse". Fiindcă omul nu poate vieţui fără păcat, sacrificiul său e zadarnic. "De ucis tot am să te ucid", scrie poetul, "şi totuşi", adaugă el, "cît de frumos ştii să te rogi aşa, cu pleoapele arse şi palmele brusc înfrunzite". "Aburul tău îmi va încercui fruntea la amiază..."
Retras în foişorul argeşean "cu braţele răstignite" pe o foaie albă de hîrtie, poetul priveşte cum "oamenii urcă şi coboară" din beznă în lumină, dispărînd şi apărînd din nou "la suprafaţa lumii" ce are o configuraţie geometrică - deal, vale, deal, sinus, cosinus, sinus - asemenea "valurilor mării", oscilînd la unison cu întregul cosmos. Deasupra satului, cotropit de arşiţa zilei, apare "cometa cheală de după-amiaza" (poetul trimite probabil la cunoscuta piesă a lui Eugen Ionescu, dar şi la duhurile necurate ce-şi fac simţită prezenţa în preajma oamenilor, mai cu seamă a călugărilor, pervertindu-le conştiinţa), trecând prin coastele amândurora (să fie vorba de trezirea dorinţei?), pentru a poposi "stingheră în farfuria cu lapte a pisicii".
Dumnezeul de la Mancha al lui Cristian Badiliţă e un Dumnezeu ce duce permanent un război mondial cu sine însuşi, de aceea are capul spart şi tîmplele crăpate. Prin găurile coifului său, confecţionat dintr-un lighean de bărbierit, "circulă îngeri şi priveghetori în permisie", cu epoleţi şi insigne ascunse sub aripi. El este Dumnezeul copiilor din altă lume, un amestec sublim de Iov, rege Lear şi Mîşkin, măreţ în toată nebunia sa. Vorbind despre sine, autorul "falsului tratat" se defineşte a fi drept un "călugăr itinerant" un "vagabond stahanovist" ce cară pretutindeni cu el o traistă de biblii în spinare, locuind, pe rînd, în mai multe ţări, pe care începe să le deteste "după trei-patru luni de zile." Averea sa imobiliară constă "într-o mînă de prieteni şi cele două livezi", cu hieroglife îngropate sub rădăcinile pomilor. La cei 38 de ani ai săi, nu-i arde nici o rană pe tîmplă; doar un omoplat, cel din dreptul inimii, a devenit mai rece şi s-a acoperit de muşchi. Stînd întins în cerdac, poetul îşi pune legitima întrebare: "Cui aparţine pielea aceasta fecundată de soare?" Făcînd o introspecţie a propriei existenţe, Cristian Bădiliţă conchide: "Toată viaţa n-am făcut decît să trec dintr-o cămaşă de forţă în alta..." Şi tot el spune, referindu-se la propria-i biografie: "Cărţile n-au întrebuinţare, bibliotecile pot arde liniştite" în pustiu ca girafa lui Dali, aceasta deoarece, "aici, în mijlocul naturii, viaţa a devenit o operă de artă..."
Plimbîndu-se prin grădina Edenului său părăsit din Valea Iaşului, el descoperă la fiecare pas semnele creaţiei divine, mici bijuterii vii, risipite printre ierburi şi pietre: "pe treptele ce duc spre foişor - un pui de melc, piele maronie, cu puzderie de modele abstracte... Goliciune pură, cochilia de pe spate n-a încolţit încă." Gelatinoasa şi totodată gingaşa carne în mişcare îl face să exclame: "cum se ştie natura a inventat dintotdeauna cubismul..." La ce bun deci Picasso, odată ce fiecare frunză e ca un vitraliu postmodernist şi fiecare fir de iarbă ca un palimpsest?
Născut la sfîrşitul anilor şaizeci în paşnicul şi prăfuitul tîrg al Săvenilor, Cristian Bădiliţă s-a impus mai întîi ca poet, apoi ca eseist şi patrolog. A obţinut titlul ştiinţific de doctor în istoria creştinismului timpuriu la Universitatea Paris IV-Sorbona, cu o teză avînd drept temă metamorfozele Anticristului. Stăpînind în amănunţime cîteva limbi moderne plus greaca veche şi latina, el a tradus şi a îngrijit nenumărate antologii şi ediţii, începînd cu Miturile lui Platon, Evangheliile apocrife şi încheind cu Apocalipsa lui Ioan şi Patericul. La cei nici patruzeci de ani e un erudit, o autoritate în domeniu.
Titlul cărţii sale Dumnezeul de la Mancha doarme cu tîmpla spartă pe umărul meu nu e ales la întîmplare. El e o aşchie căzută dintr-un autoportret mai amplu, risipit în jurnale, cărţi de poezii şi eseuri. Cristian Bădiliţă e un spirit entuziast, nestăpînit. Un Don Quijote pregătit oricînd să înfrunte morile de vînt ale vieţii noastre culturale şi politice (sînt nişte uriaşi pe acolo), după cum e gata să-şi dea viaţa pentru a descifra misterele zăgăzuite în manuscrisele nedescifrate de la Marea Moartă sau în deşerturile ce înconjoară lumea noastră sau celelalte lumi.
Notă: volumul tipărit a apărut la editura Curtea Veche, în anul 2008.
