Un mic regal. Premiera 1998
Miruna Runcan
Nu cred că mă-nşală memoria, însă la momentul scrierii sale, în 1997, probabil, Andreea Vălean, autoarea piesei de teatru, era în anul al doilea la regie. Conform informaţiilor de atunci, ideea şi subiectul îi veniseră în urma fructificării ficţionale a unei experienţe personale. În timpul studenţiei anterioare, la sociologie, avusese de făcut un proiect experimental într-o casă de corecţie. Piesa reprezintă debutul ei ca autoare şi s-a bucurat, la vremea aceea, de un mare succes de public şi de presă, anunţând, în felul ei, o schimbare netă de direcţie în dramaturgia momentului.Au concurat la acest succes doi factori determinanţi, ambii plasaţi în Târgu Mureşul sfârşitului de deceniu-mileniu: pe de-o parte, programul DramaFest al Alinei Nelega, care cuprindea şi un festival internaţional de dramaturgie de ultimă oră, dar şi o culegere de texte, printre care şi Eu când vreau să fluier, fluier. Pe de altă parte, hotărârea riscantă (dar extraordinar de folositoare) a acestei locomotive a înscenărilor de "new writing" care e regizorul Theodor Cristian Popescu de a monta cu tinerii săi studenţi în an terminal tocmai acest text. E, în felul lui, ca şi în cazul filmului care tocmai a luat Ursul de Argint la Berlin, un moment cu totul special, oarecum magic. Fiindcă spectacolul i-a lansat în conştiinţa publică pe câţiva mari actori (artişti), pe-atunci încă studenţi: Sorin Leoveanu (Jupânul), Dan Rădulescu (Nepotul), Gabriel Dumitraş (Ursul). Şi pe comentatorul muzical al întregii reprezentaţii (remember finalul copleşitor, cu "Somn uşor naţiune..."), colega lor, actriţa şi compozitoarea Ada Milea.
Revista ultimaT. Alternative în cultura teatrală oferea, în primul ei număr din 1999, un dosar acestui spectacol eveniment, perceput de redacţia de atunci ca vârf de lance al unei teatralităţi alternative, despuiate de orice fel de zorzoane. Trei interviuri despre procesul de creaţie al spectacolului le erau dedicate regizorului Theodor Cristian Popescu, autoarei Andreea Vălean (ambele interviuri semnate de Marie-Louise Semen) şi Adei Milea (interviu consemnat de autoarea acestei cronici întârziate). Îmi place să cred că regizorul nu exagera deloc atunci când, spre finalul convorbirii cu MLS, sublinia că: "nu o comedie sau o dramă atrage lumea la teatru, ci o piesă care pune o problemă care îi frământă pe oameni acum. Şi prin asta nu mă refer la o problemă de tip evenimenţial, ci la o problemă de tip uman. Dovada e că (...) la Eu când vreau să fluier, fluier lumea dă năvală. Iar lumea dă năvală, evident, la text".
În anii 1998 şi 1999, spectacolul târgu-mureşean a circulat pe la multe festivaluri, inclusiv la Braşov, la Sibiu şi la FNT, şi a luat o mulţime de premii. Apoi, parte din actori s-au împrăştiat. Dar nu e mai puţin adevărat că, atâta vreme cât s-a jucat, s-a jucat cu sala plină. Ar fi cazul, deci, să rememorăm...
Piesa...
...e de o uluitoare simplitate, dar şi de un dramatism conţinut, lipsit de orice artificialitate. Pe scurt, o tânără studentă la sociologie primeşte (cu greu) permisiunea de a face un studiu într-un corecţional de băieţi, iar primii trei selectaţi de conducere în acest scop corespund, accidental, celor trei "clase" ierarhice ale sistemului de detenţie. Un alpha male, permanent în poziţie de atac, avantajat şi de faptul că are părinţi mai cu carte şi mai cu bani, dar şi de constituţia sa arogantă şi vânjoasă. Nu-i aflăm, ca şi celorlalţi, niciodată numele, ci doar porecla de Jupân. Un poltron servil şi foarte sensibil, Nepot, adică din categoria celor care supravieţuiesc slujindu-i pe alţii; avantajat în cazul dat de faptul că ştie să cânte foarte bine muzică populară şi e scos periodic pe la petrecerile comandanţilor. Şi, în fine, un Urs, adică un nefericit cu minte puţină, adus de la ţară în urma unui delict confuz, de care toată lumea îşi bate joc (nu doar moral ci şi fizic). Ca structură caracterologică, un soi de nebun al satului, frate bun cu Ion al lui Caragiale.
Tânăra încearcă să facă nişte interviuri calitative cu fiecare dintre subiecţi, numai că are a se lupta şi cu freneticul şi însetatul de putere Jupân, dar şi cu nivelul ridicat de adrenalină şi testosteron al întregului grup.
Lucrurile o iau razna, cei trei o iau ostatică pe studentă şi îl lovesc pe soldatul de planton, se baricadează în "sala de festivităţi" şi cer prin radio tot soiul de trăznăi care să-i ajute să evadeze şi s-o şteargă în străinătate. Fireşte, cer şi de mâncare, fiindcă, previzibil, nici prin cap nu le trece că asta e calea cea mai scurtă ca să fie anihilaţi. Mor otrăviţi, sub ochii disperaţi ai studentei experimentator, care, din pricina angoasei, n-a mâncat nimic.
Nici subiectul, nici structura nu sunt foarte originale, însă piesa Andreei Vălean, scurtă şi clasic construită, are un tempo excepţional şi o poezie conţinută în însăşi veridicitatea (aproape arhetipală) a personajelor. Are un dialog bine strâns în hăţuri, nealunecând niciodată în demonstrativ sau liric, şi oferă fiecărui actor o partitură egală, de mare forţă. Incredibil, aproape, pentru un debut, piesa se citeşte, şi acum, după peste un deceniu (spre demolarea suspiciunilor de localism şi mizerism voit lansate de cârcotaşii de serviciu din epocă), cu sufletul la gură. Ca să citez titlul interviului Andreei Vălean din revista suspomenită, autoarea n-a dorit decât "ca spectatorului să-i fie milă". Iar el, spectatorul,...
Spectacolul
Punerea în scenă respecta cu rigurozitate simplitatea ascetică a textului. Spectatorii stăteau pe două şiruri, faţă în faţă, pe câteva şiruri de gradene, iar spaţiul de joc, organizat ca o cameră de studiu, se afla pe culoarul dintre cele două rânduri. În laterale, doi pereţi mască, naturalişti, într-unul, o fereastră şi televizorul mereu închis cu lacăt, în celălalt, uşa. La mijloc, câteva măsuţe aliniate, pe care Jupânul le reordona frenetic, în momentul de climax-revoltă.
Întreaga construcţie regizorală se baza exclusiv pe actor şi pe lumini, secondată cu măiestrie de glasul şi chitara Adei Milea, plasată pe gradena cea mai înaltă din latura stângă, în mijlocul publicului, astfel încât, în foarte specialele momente în care intervenea, muzica şi versurile sale păreau că pleacă direct din pântecul asistenţei.
Foarte tinerii actori aveau un control fascinant asupra centrului de greutate al spaţiului reprezentaţiei, tânăra studentă, în raport cu care îşi organizau, cu o spontaneitate şi cu o dinamică a expresiei cu totul neobişnuite, universul de relaţii şi reacţii. Fiecare rol era exploatat la virgulă şi la tăcere, în adâncimea intenţiilor şi chiar confuziilor lăuntrice, într-un carusel de recitaluri pe cât de antrenant, pe atât de natural. Realităţile sordide ale încarcerării se amestecau, cu o graţie greu de presupus, cu naivitatea adolescentină, visurile, renunţările şi speranţele copilăreşti, fiecare actor dezvoltând pe nesimţite vocaţia tragică a personajului propriu.
Un mic regal, cu un răspuns entuziast, îndrăgostit, din partea unei noi generaţii de spectatori. Fideli până la capăt propunerii, regizorul, actorii şi autoarea au făcut chiar şi o reprezentaţie cu discuţii, în penitenciarul de la Târgu Mureş. Ceea ce, în vremea cu pricina, era încă pionierat. Cine s-ar fi gândit, însă, atunci, ce soartă ciudată va avea acest text?
