Dogville e viaţa mea
Simona Sora
Nouăzecistă discretă, greu de găsit în antologii sau dicţionare literare, debutînd - ca mulţi nouăzecişti - în Cartea cea mai mică (supliment al revistei studenţeşti numite pe vremuri, ironic, Coco), reluînd demarajul în 1993 cu volumul Est şi apoi, în 1995, cu volumul Opera capitală, Anca Mizumschi este, la al treilea volum, o voce pe cît de neaşteptată, pe atît de tulburătoare. În primăvara lui 2008, cînd şi-a lansat Pozele cu zimţi, cartea a fost şi prilejul unui concurs de fotografii alb-negru, genul acela de poze retro - tăiate la ghilotină, de dinaintea epocii digitale - care ne mai populează încă, unora, albumele de familie. Nu ştiu cum s-a terminat concursul; prilejul însă, volumul de faţă, este o veritabilă provocare, legată în primul rînd de felul în care intimitatea ultragiată, traumatizată, "subtitrată" pentru uzul exterior se poate articula poetic.Înainte de orice, Poze cu zimţi e o reconfigurare intimă, o acomodare după traumă, o reteritorializare interioară de după pulverizare, un fel tăios şi fără rest de repliere de sine într-o singurătate (poetică) asumată. Volumul pare astfel structurat încît să coaguleze - într-un prezent ce aduce cu un peisaj sideral de după o explozie devastatoare - două vîrste intime: cea a morţii unei "iubiri imposibile" (dar nu "mai puţin iubire") şi cea a rearticulării de sine. Efectul punerii faţă în faţă - în "cîntece de dragoste şi furie" - a acestor două vîrste, vieţi, viziuni este anihilant, o îngheţare în efigie şi epitaf, urmată de un dezgheţ amoros ce pare acum doar a asigura "materia" pentru o nouă încremenire. Iată - dispuse în oglindă - o "reîncarnare" a iubirii trecute şi un "epitaf" al singurătăţii prezente: "Pe gîndurile care se întind între noi, e atîta substanţă, încît / sîntem stăpîniţi fiecare / de corpul celuilalt / celulele mele schimbate / la fiecare şapte ani înainte de a te întîlni / sînt acum pielea ta de bărbat / prinsă subţire pe articulaţii / Adormim în fiecare noapte / în zgomotul liniştitor al trenurilor / care ne circulă prin oase / mătăsoşi unul în corpul celuilalt / într-o reîncarnare caldă / şi lipsită de păcat"; iar epitaful care îngheaţă pagina: "Aici zace Anca Mizumschi / o femeie iubită / de Dumnezeu / care şi-a plătit toate facturile / pînă la capăt". Punctul de captare a acestei viziuni - o zonă-limită, a unei singurătăţi asumate ca singură posibilitate de intimitate veritabilă - este unul favorabil poetic. Din el, sensibilitatea, mintea duală captează inflexiuni "masculin de feminine", precum Alejandra lui Sábato: "Tot ce ştiu despre mine / eşti tu / tatuajele pentru orbi scrise pe gleznele tale / muzicale, aerul fierbinte mişcîndu-se somnoros / şi venele subţiri /... / Nu mai ştiu nimic despre mine / nu mai presimt nimic / îmi petrec viaţa fără să fiu întrebat / uitîndu-mă de fiecare dată aiurit la instrucţiunile mele de bărbat / dictate de corpul tău / scris în Braille" ("despre eroi şi morminte").
Femeia care îşi spune - plastic şi lucid, faţă către faţă - cîntecele de dragoste oarbă şi de furie neagră se reface (poetic) celulă cu celulă, amintind, pe alocuri, de feminitatea înglobatoare, dar şi ameninţătoare din poemele Martei Petreu sau ale Floarei Ţuţuianu; este o femeie-fetiţă devenită, fatalmente, arhetipala La Loba, femeia-lup. Nu întîmplător, unul dintre cele mai frumoase poeme din ciclul amorului defunct are ca moto o frază a lui Lars von Trier despre personajul principal al filmului său Breaking the Waves: "Prefer să gîndesc în idei infailibile. Şi am vrut să fac un film despre bunătate. Cînd eram mic aveam o carte de copii intitulată Inimă de aur (este o poveste daneză) de care mă leagă o foarte puternică şi tandră amintire. Era o carte cu ilustraţii despre o fetiţă care a plecat în pădure cu bucăţele de pîine şi alte lucruri în buzunar. Dar la sfîrşitul cărţii, după ce a trecut prin pădure, stă goală şi fără nimic".
În ce mă priveşte, o prefer însă pe acea Anca Mizumschi furioasă, dar rece, La Loba reluîndu-şi drumul prin pădure şi fredonînd, de astă dată ironic, When the Heart Is a Lonely Hunter. O prefer pe singuratica Anca Mizumschi care-şi uită "generaţia tăiată cu ghilotina / la margini" şi are curajul să se asume. O prefer pe acea Anca Mizumschi "argintată" postmodern, dar căzînd în extaze premoderne, salvată - ca în finalul altui film de Lars von Trier, Dogville - doar prin ea însăşi: "Eu personal aş accepta / să fiu salvată doar / de o Maică a Domnului / din colecţia toamnă-iarnă / cu bucuria trasă pe faţă / ca un ciorap de dantelă neagră / prins cu bandă adeziv".
De aceasta din urmă sigur vom mai auzi.
(Cronică preluată din Dilema Veche, iulie 2008)
