Sub zodia ludicului şi a seninătăţii copilăreşti
Ionuț Pirtea
Poveştile lui Voicu Bojan închid în ele un "pericol" potenţial: acela de a fi citite şi iubite nu doar de copii, destinatarii de drept ai acestora, ci şi de acei inşi care mai poartă în ei dulcea povară a copilăriei şi a lumilor sale miraculoase. Scrise într-un registru al jovialităţii şi al inocenţei imperturbabile, creaţiile şoriceşti ale autorului se aşază, inevitabil, sub zodia ludicului şi a seninătăţii copilăreşti, a bucuriilor şi a credinţelor impetuoase ce deschid larg calea unui univers în care nicio dorinţă nu e prea mare, nicio reverie nu este imposibilă, nici un şoricel nu este prea prostuţ pentru a medita, măcar o dată în viaţă, la propria libertate.Pendulări discrete între real şi ireal, între ficţiune şi faptul brut, poveştile în cauză sunt, de fapt, scurte decupaje semnificative din existenţa efemeră a unor hamsteri "cu adevărat adevăraţi". Autorul închipuie o lume miniaturală, de dimensiuni liliputane, prin care el însuşi se perindă asemenea unui Gulliver curios. Speedy, Văcuţa, Tigru, Johnny sau Eta devin, din simple ghemotoace cu mustăţi şi blană, adevăraţi protagonişti pe o scenă a vieţii cu nimic mai prejos decât cea a oamenilor reali. Micilor personaje - şi nu exagerăm deloc numindu-le astfel - li se creionează contururi umanizate, povestitorul reuşind să obţină un efect interesant, acela de a circumscrie întregul univers exterior micului cadru prin care mişună eroii noştri rozători, deveniţi, graţie poveştilor, veritabili agenţi raţionali. Hamsterii lui Voicu depăşesc condiţia ingrată a regnului originar, transformându-se în exponenţi şi profeţi ai unei caste de înţelepţi care "amuşină" viaţa mai ceva decât stăpânii lor.
Pentru autor, actul scrierii unei poveşti nu e un fapt banal. O poveste e o "zicere" cu tâlc ce refuză să fie scrisă oricum şi oricând. Ea are "ceasul" ei, timpul ei oarecum mitic. Iată cum ni se confesează scriitorul spre finalul cărţii: "Poveştile trebuie înduplecate cu blândeţe să se lase aşternute pe hârtie, aşa ca şi cum ai desface un ghem de sfoară". Şi, în ciuda acestui fapt, ideea de joc, de eliberare voită a efluviilor creatoare, de plăcere a scrierii de dragul scrierii - toate acestea la un loc nu pot fi smulse dintre rândurile poveştilor sale cu şoareci. Oarecum, autorul îşi trădează disponibilităţile şi nostalgiile şi tare mă tem că Vladimir, Ioachim şi toţi ceilalţi copii se văd nevoiţi să-şi împartă bucuria lecturii cu un Voicu-copil, cu un Voicu fericit şi satisfăcut de şansa ce i s-a oferit: de a mai pătrunde, de a mai gusta o dată savoarea unică a copilăriei şi a fantasmelor sale de neşters. Ultima poveste ("Zmeul cu chiloţi din tablă") e "bonus" şi e edificatoare în acest sens.
Voicu Bojan, ca să folosim o ironie sportivă, "a jucat pe tot terenul" în cartea sa: autor şi narator deopotrivă, personaj şi povestitor în egală măsură, editor şi (poate) lector, martor ocular, tată şi, nu în ultimul rând, colocatar al de-acum celebrilor hamsteri neastâmpăraţi. Şi nu i-a stat rău deloc. S-a mişcat chiar bine. Poveştile lui te ademenesc, te captivează şi-ţi imprimă un zâmbet involuntar în colţul gurii. O carte cu fiinţe mici şi pentru fiinţe mici. Să fie însă doar atât? Să nu fie cumva vorba şi de o devoalare discretă a unei sensibilităţi aparte a autorului? Să nu fie oare şi o întrezărire fulgerătoare a unui suflet de om mare care mai închide în sine ecourile unei copilării care se încăpăţânează să trăiască încă, a unui timp magic şi fericit care reapare mereu pe cercul imaginar al vieţii? Nu putem şti. Poate, într-o zi, hamsterii cei şugubeţi şi buclucaşi vor coborî din carte şi ne vor lămuri mai bine...
