Despre Imoralitate şi melancolie
Silviu Purcărete
Palilula nu e nicăieri, adică e pretutindeni.Este o mică insulă din câmpia valahă, compusă din pulberea unei planete îndepărtate.
Acolo, legile fizicii terestre nu sunt chiar atât de riguroase.
Acolo, nu se ştie prea bine dacă oamenii mint, visează sau trăiesc cu adevărat.
Precum în Îngerul exterminator, în Palilula se poate intra, dar de ieşit de acolo nu se mai poate. Acolo, îngerul exterminator se numeşte imoralitate şi melancolie.
La Palilula, animalele (broaşte sau ţapi) mint şi delirează ca şi oamenii, cu care de altminteri coexistă într-un spirit de solidaritate fraternă.
La Palilula morţii sunt la fel de petrecăreţi ca şi viii, gureşi şi beţivani.
La Palilula, niciun aparat conceput de un spirit uman, civilizat, nu poate funcţiona. Cât despre ingineria locală, ea sfidează orice raţionament.
La Palilula nimeni nu munceşte, dar toţi îşi umplu burdihanele.
La Palilula nu se naşte niciun copil. La Palilula, tineri sau bătrâni, adulţii nu au trecut de pragul copilăriei; Palilula este un teren al jocului tardiv.
Palilulenii sunt, aproape toţi, italieni la origine. Nimeni nu îşi mai aminteşte cum au ajuns acolo. Doar că, printre băutori şi broaşte, curtezane băbite şi aristocraţi scăpătaţi, pacienţi sănătoşi şi doctori bolnavi, Partidul Comunist a reuşit totuşi să îşi facă intrarea şi, parcă anume pentru a strica tot cheful şi pentru a ne aminti că timpul face ravagii. Chiar şi la Palilula.
Palilula este Infernul cu miros de Paradis.
Palilula este Paradisul mistuit de flăcările Infernului.
Serafim, proaspăt absolvent al Şcolii de Medicină, este adus de un lugubru capriciu al sorţii la Palilula, altfel spus, nicăieri. Palilula este un orăşel fantomă, pierdut în mijlocul câmpiei valahe. Un sanatoriu-lazaret, spital improbabil, clinică ginecologică într-un loc unde nu se naşte niciun copil. O comunitate de italieni care şi-au uitat limba, dar nu şi nostalgia pentru canţonetele lor pline de pasiune. Italieni cu rătăciri şi gusturi danubiene.
Pentru mine, temele fundamentale ale filmului ar fi:
1) Mai întâi ar fi vorba de o întrebare. "Ce zestre îi las eu fiului meu în afara unei copite de ţap?"
Mesajul se structurează în jurul temei moştenirii şi a memoriei, temele cele mai bătucite ale actualităţii.
2) Apoi vine răspunsul, banal şi iarăşi foarte răspândit: Moştenirea, singura moştenire pe care pot să o las eu ca român - sau burkina-fassiot sau algerian, sau bosniac, sau columbian, adică unul ieşit dintr-o cultură minoră - nu poate fi decât povestea însăşi.
Povestea este singura cale prin care se poate înnobila jegul.
Realitatea nu mai contează câtă vreme e povestită.
Mai mult, realitatea nici nu există decât dacă e povestită...
