Celebrarea luminii sau Cătălin Gavriliu dezvăluind-o pe suprema contabilă sau despre nesfârşita lipsire de sens
Ovidiu Bufnilă
Nesfârşita lipsire de Sens animă ficţionalul lui Cătălin Gavriliu, ea îl construieşte nu spre pildă moralizatoare ci spre eliberarea de fantasme, ea îl instrumentează ca fiind Istorie şi nu banalitate sulemenită şi pornită să bată darabana Noii Lumi care încă n-a venit. Căci Noua Lume este nu lume dăruită ci o stare, o celebrare a luminii, aceasta fiind fundamentală acestui nepreţuit ficţional, celebrarea fiinţei aflate în şuvoiul dezvăluirii, gata, gata a se elibera de fantasme, de banal şi de promiscuitate.Fractura de real nu este cinematografică, nu este balet mecanic, nu vorbeşte despre periferia derizoriului şi nici nu este un triumfal al lumilor sublunare care bântuie realismul desuet şi lipsit de suflu. Cătălin Gavriliu plezneşte realul cu o inimaginabilă forţă, forţând realul să iasă din forma lui prăfuită şi sufocată de proastă construcţie a fiinţei şi de spectacol îndoielnic bun de jucat la balamuc. Suprema Contabilă este dezvăluită de Cătălin Gavriliu prin această subtilă celebrare a luminii, Suprema Contabilă fiind proteică, luând forme, aspirând la împlinire în grotesc şi funambulesc, purtându-şi masca morbidă cu supuşenie sau, dimpotrivă, plină de aroganţă, după caz. Suprema Contabilă organizează economia ficţională a Uniunii Scriitorilor prin reprezentanţă sau economia fiindului politic pervertit de ideea parşivă a nemuririi cu orice preţ, Suprema Contabilă guvernează Socoteala ca şi idee de profunzime care inspiră personajul revolut, vulgul în toată splendoarea lui, scriitorul contabilizat care are de îndeplinit nu un rol de salvgardare a fiindului ci acela de rarefiere a moralei, a bunului simţ, acela de ştirbire a superbiei şi de aclamare a nimicului, aceasta fiind construcţia sa de valoare.
Dezvăluind Suprema Contabilă, adevărata Stare A Stărilor Sociale, Cătălin Gavriliu pune în discuţie Revoluţia oricare ar fi ea şi despre avântul Revoluţiei se exprimă o viguroasă îndoială de vreme ce nimicul, perversitatea şi insanitatea se nuntesc în văzul lumii dansând dansul beat al unei idei maculate. Idealul lipsit de sens nu mai este ideal şi tocmai de aceea Cătălin Gavriliu nici nu are de dăruit un strigăt de durere ci un construct dăruit spre neuitare, spre îndreptarea fiinţei către lumină, spre salvarea-în-sine de vreme ce formele fiinţei, hulpave şi nestăpânite se descompun prin exerciţiu susţinut al imoralei şi inconsecvenţei, prin exerciţiu al vulgarităţii acoperitoare de sens. Nemurirea şi nelumina sunt stratagemele inventate şi căutate de formele fiinţei pervertite, textul de circumstanţă fiind cheia discursului acestor forme care spre folosinţă au doar suprafaţa lumii şi doar pojghiţa murdară a Istoriei. Istoria se sfârşeşte în acest ficţional, se prăbuşeşte în sine năruindu-şi sinele, idealul sucombă iar corporalitatea şi asemănarea dau lovitura de graţie unei lumi defuncte care palpită încă nu animată de ideal ci de un fals suflu al tatălui.
Paternalismul în toate formele lui ucide formele fiinţei de la expresia hilară a unui oarecare scriitor membru al Supremei Contabile care îl şi pune în funcţiune ca artefact al economiei sale, la expresia leşioasă a unui oarecare ridicat de orbirea mulţimilor în dreptul de a le guverna şi de a le târî în marasm. Cătălin Gavriliu denunţă nesfârşita lipsire de sens şi dezvăluie Suprema Contabilă nu ca pe un Celălalt construit spre instanţă moralizatoare şi nu ca pe un Altul care să preia sarcina urâtului, a grotescului şi nimicniciei. Cătălin Gavriliu nu trage un semnal de alarmă nefiind în serviciul public ci dezvăluie Suprema Contabilă spre sfârşirea ei şi nu spre îngăduitoare reflecţie.
Nu meditaţia ne îndeamnă Catălin Gavriliu să instrumentăm şi nici nu ne cere să ne îndreptăm prin supuşenie către actul moralizator căci ar fi tocmai lipsirea de sens. Cătălin Gavriliu ne pune pe eşafod, ne aruncă pe rug, ne duce în faţa plutonului de execuţie să ne dezvăluie Suprema Contabilă prin punere-în-limită deşi eşafodul, rugul şi zidul nu sunt limitative ci inspiratoare de sens adânc. Adâncul, acolo unde sălăşluieşte lumina, e întruparea în sens, în timp ce, punând la cale celebrarea luminii putem descoperi noile noastre forme deziluzionate. Organizarea ficţionalului construit de Cătălin Gavriliu vorbeşte de vigoare şi despre excepţie în timp ce dezvăluirea Supremei Contabile e actul inspirat al punerii în operă. Celebrarea luminii nu este spre satisfacţia vulgului şi nici spre tropăitul fanfarei şi al gloatei aşa cum despuierea de Rău nu este cuprins al spiritului gregar.
Cătălin Gavriliu nu reconstruieşte lumea după chipul şi asemănarea lui şi nici nu o dezvăluie şi nici nu acuză ci eliberează fiinţa împotrivind-o.
