Europa ne vrea?
Cristina Rusiecki
Europa ne vrea? Ce-ar putea să facă cu noi? Nu prea ştim şi, oricum, teatrul - subiectul care ne priveşte pe noi aici -, nu ne înştiinţează. Rarii noştri autori de dramă socială sau politică par fascinaţi mai degrabă de cei cu dizabilităţi, de romi, de evacuaţii de prin case, de peşti, curve etcaetera. Tinerii noştri dramaturgi s-au baricadat în "dramaturgia cotidianului" şi cazurile ei concrete, punct! Dincolo de ele, o concluzie generală nu prea se arată. Textul lui Cosmin Perţa, Să împuşti iepuri e bine aici, care o ia uşurel de la particular la general, se anunţă una dintre excepţiile binevenite. Piesa discută idei, modele comportamentale şi stări de spirit, depăşind inteligent faptul divers de importanţă minoră.Ne ducem în Occident şi buna funcţionare a sistemului, ca şi firescul relaţiilor ne fac paf. Întorşi, ne sufocăm în mitocănia din jur şi ne readaptăm cu eforturi disperate la primitivismul naţional. Deschidem televizorul şi din el se revarsă şuvoaie de discurs tribal. Tocmai de coliziunea acestor modele diacronice de civilizaţie, cel românesc şi cel vestic, se ocupă piesa lui Cosmin Perţa. România se află în situaţia de a importa din cultura rafinată a Occidentului un sistem uman şi permisiv dezvoltat în sute de ani. În ţările europene, după care ni se scurg ochii, oamenii au ajuns la un nivel de inteligenţă civică graţie căruia înţeleg să-l respecte pe celălalt. Cam ca Mătuşa şi Unchiul germani din Să împuşti iepuri e bine aici. Vizavi, Cosmin Perţa aşază modelul societăţii româneşti din ultimii douăzeci de ani: o civilizaţie a tunurilor în care "seamănul" escaladează regulile convieţuirii călcându-i pe toţi în picioare cu bocancii, în stânga şi în dreapta.
Talentul dramatic îi dictează lui Cosmin Perţa să infuzeze defazajul dintre paradigma europeană şi cea naţională cu amănunte cât mai suculente. Cum ar fi că Mama din familia proaspăt sosită în vizită în Germania nu a ieşit de patruzeci şi trei de ani din judeţ. Adică niciodată! Sau răspunsul copilului la sugestia mătuşii ca invitaţii să facă un duş după drum: "noi acasă facem baie o dată pe săptămână". La rândul lui, Unchiul îşi aduce aminte că singurele jucării din copilăria românească se rezumau la pietricelele din praful uliţei.
Ce a fost comunismul şi de ce arătăm aşa, ce mutaţie genetică a produs în noi, cum a schimbat ADN-ul naţiei? Cosmin Perţa îşi pune cele mai acute întrebări ale epocii. Textul lui, construit clasic, cu dialoguri clare ca lumina zilei, care curg natural, mai cu seamă în situaţiile conflictuale - cu lunga scoatere de ochi şi bălăcăreală din cadrul cuplurilor -, şi o tipologie limpede contrazisă doar de finalul cu infiltraţii suprarealiste, înaintează preponderent prin scene de doi. "Insectarul" propus de autor îi etalează pe cei trei români, Mama, Tata şi Copilul, în situaţii şi caractere lesne recognoscibile. Tatălui, profesor de literatură, îi place să bea. De regulă abţiguit, adoarme şi sforăie unde îl prinde somnul, ca de exemplu la masă. Altfel, nimic de zis, un tip sensibil: la plimbare prin parcurile nemţeşti, recită din Bacovia şi Stelaru, apoi face pipi la copac spre indignarea Mătuşii, nativă germană. Mentalul lui e ocupat de o bămbăleală fără substanţă şi resturi de discurs comunist. Credincios nevoie mare, "iluzia libertăţii" îl înfricoşează. Loser prin excelenţă, nu se sinucide din frică de Dumnezeu. Confuz din cauza inexistenţei binelui şi răului în capitalism, în lipsa deci a duşmanului necesar oricărui creier maniheist redus din comunism şi postcomunism, Tatălui nu-i mai rămâne decât să le declare ură liberalilor.
Prim-planul în textul lui Cosmin Perţa e ocupat de o familie ca milioane din România, cu acuze în foc încrucişat şi o Mamă care îi reproşează Tatălui că tot ce are copilul mai rău e moştenit din gena masculină. Evident, adversă! Nu putem funcţiona în armonie, ci doar în sterilitate belicoasă. Reprezentarea Mamei asupra lumii, mustind de infiltraţii populare, ca şi discursul în care orice propoziţie începe cu "O, doamne" nu sunt de natură să furnizeze în educaţia fiului nimic de soi în afara unui dureros "deficit de atenţie" şi a eternelor pedepse conjuncturale.
Care să fie fundamentul secret al firescului din relaţiile după care ne înnebunim atâta când dăm cu nasul de Occident? În nici un caz, agresivitatea cultivată în multe dintre familiile româneşti, pentru care cea din Să împuşti iepuri e bine aici rămâne tipică. Crescut într-un cadru iresponsabil şi nociv, des întâlnit de noi toţi, Copilul evoluează de la un Goe obraznic la "băiatul de bază pentru gaşca de la bloc" (formată din proxeneţi, interlopi, hoţi de maşini mână în mână cu poliţia etc.), iar apoi la delincventul juvenil care visează la Legiunea Străină. Y compris, cu tot cu haloul ei de putere şi bani. Reveriile micului declasat sunt violente şi doldora de muniţie. Aşa că nu e de mirare că în asepticul parc german copilul se apucă să omoare cu sapa toţi iepuraşii de prin jur.
Care este viitorul acestui model românesc de civilizaţie postcomunistă şi a tinerelor lui mlădiţe? Nu e greu de imaginat, dar rămâne să citiţi piesa lui Cosmin Perţa ca să vă edificaţi cu ochii dumneavoastră.
