O Românie caracaleană
Cristian Tudor Popescu
Am reţinut din Travesti, ultima carte, zisă roman, a lui Mircea Cărtărescu, câteva rânduri: "Cui îi păsa de UTC, de televizor sau de ziare? Cine făcea cel mai mic efort să înţeleagă lumea în care trăia? Magnetofonul, ceaiurile, discurile jerpelite, revistele porno erau realitatea. Unde era suferinţa?" Ele ar putea figura ca motto pentru acest E pericoloso sporgersi filmat la Caracal de Nae Caranfil şi ajuns pe ecranele româneşti după ce s-a plimbat pe vreo trei continente şi a luat câteva premii. Din când în când, în cinematografia română, ca, pesemne, în oricare alta, se produce o venire în fire, o dezmeticire. Ea apare după lungi perioade de bezmeticire, în care cineaştii se izbesc ca nişte muşte ameţite de geamurile murdare fabricate de ei înşişi. Filmul de valoare nu este interzis acestor perioade, dar, când apare, este cumva năclăit de context, ca o piatră preţioasă în mâl. Cel mai tare se simte mâlul în reacţiile criticii, care refuză să trateze excepţionalitatea ca atare, străduindu-se s-o afilieze zumzetului politic la modă. În gălăgia generală, o voce, de obicei a unui regizor de 30 şi ceva de ani, spune deodată: "Alo, domnilor, de fapt, despre ce naiba vorbim noi aici?"Tânărul Nae (33 de ani la data realizării acestui prim film) se înscrie la cuvânt după Lucian Pintilie cu Reconstituirea, în 1970, şi Mircea Daneliuc cu Probă de microfon, în 1981, pentru a rosti, încă din 1993, acest necesar: "Despre ce vorbim?"
Despre o Românie a anilor '80 plină de torţionari electronizaţi, ieşind din catacombe să hărţuiască cetăţenii, despre grupuri de rezistenţă în munţi conduse, eventual, de Nicolae Manolescu, Octavian Paler sau Gabriel Liiceanu, despre pactul cu Satana, semnat cu hemoglobină, într-un decor baroc? "Hai să-nnebuneşti!" cârâie un personaj din film la auzul unor "texte" asemănătoare, dar de semn opus.
România caracaleană a lui Caranfil, un fel de fiică miserupistă a celei caragialene, sugerează o constatare mai de bun simţ: în anii '80, la noi era - în lipsă de altceva - mai mult timp pentru dragoste decât acum. Era pe-atunci o cotârceală naţională pe cinste, o, ce ploaie şi ce vânt! Acum suntem ocupaţi să ne împatronăm, să ne managim, să facem politică, afaceri, bani. După excitaţia video la liber, s-a dus amorul, a rămas violul. Iar Satana tinerilor de-acum 10 ani era un fel de Aghiuţă, adică tot un drac, dar mai vesel.
Umorul ţâşneşte din scenele şi dialogurile imaginate de Nae Caranfil ca un şuvoi cald şi binefăcător. Râzi cu lacrimi, sănătos, neintelectual. (Subtitrarea în franceză nu face decât să pună în evidenţă pierderile uriaşe suferite de film prin traducere - cum să transpui într-o limbă de circulaţie ziceri quintesenţiale pentru decenii din viaţa poporului român ca: "Fii cu ochii pe ea ca pe butelie!"?). Dacă ţii cu tot dinadinsul, îi poţi regăsi în acest râs pe Truffaut, Menzel sau Kachyna, dar nu sub formă de firoscoase citate postmoderne, ci chiar alături de inima regizorului. Ceea ce nu înseamnă că nu avem de-a face cu o operă intens elaborată, prin jocul perspectivelor narative, acest "Terţet din Caracal" - liceana, actorul, soldatul - amintind de Cvartetul din Alexandria al lui Durell, mai degrabă decât de liniarul Rashomon.
O singură dată râsul îngheaţă, dar e de-ajuns: când actorul Jean (Valentin Teodosiu) urlă în goana trenului, desfigurat de ură, la soţia prietenului său, care nu vrusese să-i cedeze: "Bărbat-to spune bancuri politice pe scenă, tu ai relaţii cu străinii, o să vă torn pe-amândoi de nu vă vedeţi!..." Aici se văd coarnele diavolului cel mare, clocind în fiecare dintre noi, mai solzos şi mai negru decât toate Securităţile şi poliţiile.
Aceasta e ţara în care, peste câţiva ani mai târziu, va fi "izbucnit" Revoluţia. Dincolo de râsete, acest film induce un adevăr crunt, care mă umple de durere: Revoluţia din '89 a fost un accident, o paranteză în istoria noastră, o boală scurtă şi violentă, provocată. Starea de revoluţie nu reprezintă acest popor - de-ajuns să ne uităm acum în jur ca să avem confirmarea deplină.
A fost o vreme, a fost o viaţă, n-am fost eroi, dar e tinereţea noastră, spune melancolic muzica scrisă tot de Nae Caranfil (!) împreună cu Anton Şuteu, într-un tango perfect cu imaginea semnată apăsat de Cristian Comeagă. Ca la toţi regizorii de primă mână, nu numai actorii principali joacă bine (Marius Stănescu chiar excelent), ci şi cei din planul doi, unde, de altfel, se întâmplă o grămadă de lucruri. Regizorul însuşi este un bun actor, aşa cum a dovedit-o în finalul premierei, pe scena cinematografului Scala, când s-a autoregizat într-un happening reuşit: convorbire prin mobil cu Nathalie Bonifay, actriţa principală, aflată în Franţa, de unde s-a adresat publicului, emoţionată, în româneşte.
Un singur lucru ar putea fi "pericoloso" pentru cariera acestui "auteur" autentic: să creadă că siguranţa de sine, de care nu duce lipsă, trebuie să se sprijine pe extirparea îndoielilor.
(articol publicat iniţial în Gândul, 5 noiembrie 2009)
