O poveste veche ca iarna, înţeleaptă ca timpul
Doina Giurgiu
De multe ori raftul în care stau poveştile pare să se fi învechit şi să fi adunat multă depărtare de realitatea prezentului, trăit în viteza torentului digital. Cam tot atâta cât praf pot lăsa într-o bibliotecă neumblată cele aproape două secole de când Hans Christian Andersen a pus ultimul punct, de final, Crăiesei Zăpezii. Şi uiţi că ele există sau îţi aminteşti doar când trebuie domolit iureşul de energie al copiilor înspre calmul şi pacea dinaintea adormirii. Atunci deschizi cartea, îţi iei vocea adâncă de povestitor şi îi laşi să alunece uşor în altă lume, în mijlocul isprăvilor personajelor, cărora le împrumuţi, pe rând, timbre vesele, triste, piţigăiate, grave, mieroase, iscoditoare, după cum se schimbă rolurile şi întâmplările în firul basmului.Dar Crăiasa Zăpezii e şi nu e un basm. Scris în urmă cu 171 de ani de danezul micuţei sirene şi al împăratului gol, e o călătorie de recuperare, e un ciclu de descoperire a forţei născute în inimă, a puterii nemăsurate a sentimentului din care a apărut şi a înflorit umanitatea: iubirea. Deopotrivă armă şi scut, hrană şi ofrandă. E povestea unei iniţieri şi a unei vindecări, e o călătorie prin lumea reală şi fermecată a posibilului şi a fantasticului. Crăiasa Zăpezii e o lecţie despre tot atâtea virtuţi şi metehne câte se pot aduna în drumul fiecăruia printre ispitele şi dorinţele pe care le plăsmuieşte miezul de libertate al omului. E o prelegere minunat învelită în cuvinte şi personaje despre alegeri, despre drumuri lungi, grele şi întortocheate, dar bătute cu curaj şi cu credinţa în sine şi în esenţa bună a celuilalt. E un triptic al vârstelor crude: copilăria, adolescenţa şi tinereţea, cu instrumentele lor de învăţare - joaca şi prietenia, experimentul şi greşeala, lupta şi sacrificiul. Crăiasa Zăpezii e până la urmă o demonstraţie bine condusă că încrederea, stăruinţa şi speranţa sunt elementele care înclină orice balanţă, dinspre brutalitatea rece a Răului, înspre armonia caldă a Binelui.
Poveştile nu se scriu doar pentru copii, chiar dacă fondul comun de cunoaştere pare să continue să li le aloce cu perseverenţă. Poveştile sunt destinate omului, care-şi recompune prin ele istoria şi visurile, experienţele şi înţelepciunea. Un basm va vorbi mereu despre ciocnirea antagonicelor forţe modelatoare, despre eroi şi răufăcători, despre iubire şi ură, despre prostie şi chibzuinţă, despre omenie şi nepăsare, despre oameni şi fiinţe ale pământului, despre îngeri şi demoni. Toate astea nu aparţin copilăriei sau nu numai ei, ci întregii vieţi şi parcursului ei neprevăzut, întregii epopei a fiecărei fiinţe umane în parte şi a tuturor împreună, în drumul nostru presărat cu pace şi cu durere, către chiar locul de unde se nasc toate poveştile, către eternul şi irealul necunoscut. Un loc din care venim şi în care deopotrivă ne întoarcem, dar pe care, atâta vreme cât trăim timpul, vrem să îl populăm cu imaginile şi dorinţele noastre de călătorie, cu sufletul nostru visător de constructori şi pictori ai unor lumi din care forţele întunecate pleacă învinse, în care orice tristeţe e preschimbată prin puterea minţii şi a trupului, prin magie dacă e la îndemână, în cea mai lină fericire, în cea mai dulce eternitate serenă.
Poate din astfel de gânduri şi din istorisiri de seară, repetate şi îmbogăţite cu noi protagonişti în pragul fiecărei cufundări în somn, a pornit şi Charles Way să rescrie basmul lui Andersen. Şi a făcut-o astfel încât personajele să aparţină deopotrivă timpului lor de poveste şi timpului nostru, de cititori. Şi basmul reginei cu suflet de gheaţă a urcat pe scenă, şi actorii au scos personajele din carte, ca să prindă în mrejele jocului nu doar unul, sau trei, sau şapte copii, ci tot atâţia câţi încap într-o sală de spectacol şi de fermecat imaginaţia. Aşa cum fac cu fiecare reprezentaţie actorii Teatrului Ion Creangă din Bucureşti, jucând piesa lui Charles Way, tradusă de Ilinca Hărnuţ. Aşa cum veţi face şi voi, părinţi şi copii care veţi deschide povestea şi veţi intra, odată ca niciodată, în îngheţatul nord al lumii, unde trăia o frumoasă şi puternică regină, Crăiasa Zăpezii.
