O nuvelă şi o piesă de teatru
Ana Damian
Veşnica dilemă - ce a fost mai întâi oul sau găina -, în cazul nostru, este perfect elucidată. La început a fost nuvela Jaf armat a lui Răzvan Petrescu care a fost apoi dramatizată de Dragoş Alexandru Muşoiu pentru ca să apară piesa (şi spectacolul) Spargerea. Pe amândouă vi le prezentăm într-un singur volum.Pentru mine plăcerea de a le parcurge pe amândouă a venit şi din curiozitatea pe care mereu am avut-o asupra modului în care o nuvelă devine scenariu pentru o piesă de teatru sau pentru un film, felul în care scenaristul intervine pe text iar acesta se transformă uneori radical chiar fără a schimba neapărat cuvintele. Şi poate că nu întâmplător în nuvelă este la un moment dat vorba despre celebrul film Călăuza a lui Tarkovski care a fost creat după nu mai puţin celebra nuvelă Picnic la marginea drumului a fraţilor Strugaţki. Două opere geniale care se deosebesc esenţial deşi sunt create pe aceeaşi idee, o fantezie tulburătoare şi un SF neaşteptat ajung complet diferite deşi dacă le suprapui elementele acţiunii în cea mai mare parte ele se regăsesc. Cum devine un text, cum se transformă şi asta nu numai pentru că o piesă de teatru este un alt gen artistic ci, mai ales, pentru că pe un text aparţinând unui scriitor intervine un alt gen de creativitate.
Cele două texte pe care vi le propune editura LiterNet le puteţi citi în orice ordine, dar trebuie să vă pun în gardă această ordine va conta. Nu va fi acelaşi lucru dacă veţi citi proza mai întâi, nuvela, sau dacă veţi alege să citiţi mai întâi scenariul pentru că la fel ca în vestitul exemplu pe care îl aminteam mai înainte, deşi de cele mai multe ori replicile scenariului urmează fidel nuvela în final fiecare text este creatorul propriului univers iar ce rezultă este departe de a se suprapune perfect.
Se poate face o analiză la rece a acestor deosebiri: mai întâi un factor aparent vizual: textul prozei, dens, solid, este complet desolidificat prin apariţia dialogului, dar nu este doar o chestiune de formatare a textului, ci o intervenţie subtilă în chiar stofa din care este creat textul având o influenţă majoră asupra modului în care este percepută acţiunea, apoi apare decorul, chiar înainte de personaje, decorul care fixează, decorul care defineşte şi toată acea atmosferă pe care orice cititor şi-o creează inevitabil de-a lungul unui text e spulberată de realitatea scenariului cu indicaţii clare, o garsonieră, o sală de interogatoriu, costumele personajelor care până atunci fuseseră inexistente structurează, în cazul acesta, imagini vizuale inexistente cititorului nuvelei.
Personajele piesei de teatru îşi pierd o parte din adâncime, adâncime indusă de textul prozei, dar acţiunea piesei se insinuează mult mai profund în privitorul-cititor pentru că acesta inevitabil participă şi nu doar îşi imaginează.
Invariantul celor două texte? În primul rând intriga, disperarea în faţa întrebărilor fără răspuns, dezolarea în faţa situaţiilor fără ieşire şi o rezolvare care, sincer, poate ne trece uneori prin minte dar mereu rămâne doar o fantezie. Personajele însă trec la acţiune şi o senzaţie de neputinţă pluteşte obsedant până la sfârşit când nu mai ştii sigur dacă a fost chiar realitate.
Dar până la urmă oricare ar fi ordinea în care le veţi citi vă veţi pune în final aceeaşi întrebare aş fi în stare să merg până la capăt într-o nebunie care ar putea să îmi spulbere viaţa?
