Deşteptarea primăverii. Forţa alchimică a poeziei în secolul 21.
Anca Ioniță
În scrisoarea adresată unui critic, Frank Wedekind încercă să îşi explice intenţiile, într-un efort de a preîntâmpina o receptare greşită a piesei sale: "Vă rog să îmi permiteţi a vă trimite prin poştă o lucrare intitulată Deşteptarea primăverii, în care am încercat să transpun poetic problema pubertăţii. Am căutat să dau educatorilor, părinţilor şi profesorilor sugestii pentru o atitudine mai umană şi raţională. Nu pot să-mi mai dau seama în ce măsură am reuşit să luminez substanţa sumbră a acestei problematici..."Neliniştea autorului se dovedeşte a fi întemeiată. Publicată în anul 1891 şi subintitulată O tragedie a copiilor, subiect tabu - sexualitatea şi manifestările ei la pubertate - precum şi scenele de avort şi homoerotice, şochează profund şi morala burgheză a sfârşitului de secol 19. Reprezentarea piesei este interzisă nu numai de cenzura din Germania, dar şi de cea din Europa şi America de Nord.
Noile doctrine filosofice ale vitalismului, noile descoperiri ştiinţifice ce scot în evidenţă mecanismele biologice ce stau la baza comportamentului şi psihismului uman, nu au ajuns încă să fie cunoscute în afara cercurilor ştiinţifice. Deşi energiile contradicţiilor ce însoţesc schimbările radicale ce apar în acest sfârşit de secol, colcăie în subterane, ele nu se fac încă resimţite cu pregnanţă la suprafaţă. Ne aflăm în anul 1891, iar omenirea nu este încă gata să facă saltul către o societate ce pune la baza ei libertatea individului.
Cu toate aprecierile elogioase venite din partea criticilor literari, vor trece nu mai puţin de 15 ani de la publicare până când Wedekind îşi va vedea textul pus în scenă în anul 1906, la Berlin, în regia lui Max Reinhardt. Versiunea scenică suferă, însă, mutilări esenţiale ale textului, din cele 19 scene care se succed în ritm alert de-a lungul celor trei acte, cenzura eliminând nu mai puţin de patru.
În apărarea autorului şi a integralităţii textului, Reinhardt scrie o scrisoare poliţiei locale, în care explică cum forma dramatică cu totul nouă în care scrie Wedekind, scoate textul în afara oricăror posibile acuzaţii de obscenitate: "În această operă nu este vorba numai de un text nou, dar şi de o formă originală de reprezentare a psihologiei, iar tema sa (lupta mentală şi fizică a tineretului adolescentin), abordată cu atâta seriozitate morală, onestitate, simţ al valorii şi greutate tragică, este atât de departe de frivol, în întregime liberă de orice sugestie urâtă, că posibilitatea de a aduce ofensă sensibilităţii spectatorului iese din discuţie".
Adevăratul subiect al piesei dispare astfel, strivit de obtuzitatea şi ipocrizia unei societăţi ce refuză să se uite la tot ceea ce cade în afara unui comportament social reglementat de către dictonul ordine şi disciplină.
Afrontul adus ordinii morale a societăţii imperial-wilhelmiene a făcut ca substanţa poetică a construcţiei dramatice, cea care transfigurează situaţiile şi eroii piesei pentru a le oferi înălţimea unor experienţe spirituale să fie ignorată cu desăvârşire de către cenzori. "Vă rog să-mi arătaţi o singură violare a moralităţii în această scriere!", strigă neputincios elevul Melchior Gabor în faţa Consiliului profesoral care-l acuză că a adus, prin manuscrisul său care descrie detailat actul reproducerii la oameni, o ofensă "sentimentului înrădăcinat în om cu privire la discreţia pudicităţii unei ordini morale a lumii!"
Intensitatea ce se acumulează pe parcursul desfăşurării piesei alimentează combustia ce eliberează spiritul din legătura sa cu materia. Această calitate a scriituri dramatice te izbeşte deopotrivă ca cititor, dar şi ca spectator. Wedekind reuşeşte să dea poeziei forţa alchimică de a distila materia, transformând plumbul şi fierul în metale nobile ce nu vor fi niciodată atinse de coroziune.
Interesant este că până la mijlocul anilor 1970, Deşteptarea primăverii a fost reprezentată peste tot în lume în varianta ei cenzurată, mulţi regizori dând dovadă de soluţii creative ingenioase prin care, pentru a proteja spectatorul de agresiune vizuală, ceea ce se întâmplă în scenele incriminate nu este reprezentat la vedere, ci doar sugerat. Este ca şi când intensitatea şi frumuseţea aproape ireală conţinută în ele sunt înăbuşite, de teama impactului.
Neîncrederea în puterea transformatoare a poeziei şi supunerea totală faţă de puterea interdicţiei, a mecanismelor ei psihologice, au văduvit generaţii întregi de spectatori de o deşteptare completă, ţinându-i departe de frumuseţea unuia dintre cele mai valoroase texte ale dramaturgiei universale.
