Cum să te joci serios de-a fotografia
Andrei Baciu
Mirabil lucru, fotografia! Într-un dreptunghi colorat sau, nici atât, în alb, negru şi griurile dintre ele, încap adesea mult mai multe decât am crede. Încap portrete şi oameni întregi, încap fiinţe şi peisaje, lumini, umbre şi exaltări, încap, una peste alta, trăiri şi emoţii prin care privitorul se poate întâlni, în ultimă instanţă, cu sine însuşi.Privind prin vizorul aparatului său, fotograful trebuie să ia decizia fundamentală de a selecta ce lasă să intre în cadru şi, nu mai puţin important, ce lasă în afara acestuia. Arta scrierii cu lumină este o artă a decupării. Şi nu doar a spaţiului, ci şi, din moment ce tot fotograful alege când să apese efectiv pe buton, a timpului. Chestiunea se complică şi mai mult atunci când vorbim de fotografia conceptuală, un gen greu de practicat şi rar realizat cu succes pe ale noastre meleaguri fotografice, întrucât autorul decide aici absolut tot ce apare în imagine. El nu lucrează cu "materialul clientului", ca în fotografia de peisaj ori cea documentară, ci devine, singur, ca să păstrăm metafora, atât cumpărător, cât şi client, cu tot cu materialul pe care trebuie să-l aducă de acasă.
Eseul vizual al lui Marius Cinteză, Fetiţa căreia nu îi plăceau temele, constituie în aceste condiţii o reuşită neîndoielnică. Însoţite, sincretic, de textul atât de inspirat semnat de Ilinca Bernea, fotografiile nu doar că încheagă coerent un mesaj, ci reuşesc să transmită mai mult decât arată, să emită, aşa zicând, sensuri la mai multe niveluri de semnificaţie, nu altfel decât pe măsura celui care doreşte să stea să le asculte povestea. În fond, aceasta-i o trăsătură de bază a oricărei poveşti.
Un prim motiv al reuşitei eseului de faţă se naşte, aş crede, dintr-unul din acele principii de viaţă pe care (avem impresia că) le ştim atât de bine încât cel mai adesea riscăm să le uităm. Tradus în limbajul fotografic, el constă în faptul că nu poţi face fotografii bune decât lucrurilor pe care le cunoşti cu adevărat. De cunoscut, însă, nu cunoşti cu adevărat decât ceea ce iubeşti. Or, din momentul în care fotograful nostru şi-a adus în vizor, aşa cum mi s-a şoptit din regie, propria fiică, păstrându-şi în acelaşi timp obiectivitatea creativă, el s-a angajat deja pe un traseu câştigător.
Apoi, Fetiţa căreia nu îi plăceau temele posedă o triplă natură ludică. Jocul de-a gospodina al Mirunei, jocul lui Marius cu ea şi cu fotografia şi jocul în sincron al Ilincăi Bernea cu toţi cei de mai sus şi cu textul oferă, toate, o limpede sinceritate eliberatoare. Iar din cea din urmă izvorăşte, în mod natural, autenticitatea, atât de necesară oricărei creaţii artistice. Aşa se face că, deşi cu mesaj moral, eseul nu este didactic şi, deşi conceptual, el nu pare forţat sau contrafăcut.
În fine, din punctul de vedere al tehnicii fotografice, să sesizăm că autorul nu a folosit un obiectiv obişnuit, ci unul cu focalizare selectivă, un Lensbaby. Spre deosebire de unul cu parametri pe care îi socotim "normali", acest obiectiv îi permite fotografului să îşi aleagă mult mai creativ zona de clar şi, implicit, zonele de neclaritate optică. Ei bine, o astfel de găselniţă tehnică comportă întotdeauna, ca orice alt artificiu, riscul de a fi folosită pentru ea însăşi. În loc să servească transmiterii prin ea a mesajului, acesta nu s-ar putea vedea bine tocmai de ea, din cauza ei (vezi, în fotografie, erupţia de peisaje kitsch la apariţia, acum câţiva ani, a tehnicii intervalului dinamic ridicat - renumitul HDR).
Nu este cazul, din fericire, aici. Spaţiile neclare din fotografii parcă topesc duritatea fizică a colţurilor şi a marginilor. Îmblânzesc, aşadar, asperităţile efemere ale lumii şi lasă un spaţiu mai mare pentru gânduri, stări şi emoţii. Ceea ce ne doresc şi nouă, privitorilor acestui minunat album electronic.
