Amicus Plato et Amicus amici Platonis
Cristian Bădiliță
Am recitit Amicus Plato sau Despărţirea de Noica, la peste douăzeci de ani de la prima publicare, cu un sentiment de bună dispoziţie crescândă, de jubilaţie chiar, sentiment pe care ţi-l provoacă textele "cu adevărat importante". Într-o cultură redevenită preponderent provincială după 1945, cum este cea română, două generaţii ocolesc, aproape în bloc, acest simptom: generaţia lui Noica şi generaţia lui Paleologu, reunite la un moment dat, prin "viclenia destinului" (căci noi ştim nu doar de la Napoleon, ci mai cu seamă de la Stalin ce-i destinul!) sub semnul închisorii "întru libertate".Amicus Plato este, fără doar şi poate, o incitantă periegeză în jurul unui filozof autentic, Noica, de cea mai pură souche platonicienne, cum am încercat s-o dovedesc în ultimul capitol din Platonopolis, filozof obsedat de o Idee presimţită, dar în veşnică ascundere, cum el însuşi o mărturiseşte adesea. Prima versiune a Despărţirii, nepublicată vreodată, i-a scandalizat nu numai pe discipolii foarte tineri ai lui Noica, dar şi pe Al. Paleologu însuşi, care, într-o epistolă de-o nobilă simplitate, se autodenunţă: "Aerul persiflant, baterea pe burtă, mai rău, pe umăr, pe durata unui text de şaptezeci de pagini şi acompaniind nişte obiecţii care, indiferent dacă sunt sau nu valabile, trebuiau făcute cu demnitatea unei discuţii publice, fără familiarităţi, îmi apar acum în toată revoltătoarea lor ineleganţă" (Bucureşti, 11 februarie 1980). Versiunea publicată un an mai târziu, la începutul volumului Ipoteze de lucru, versiune pe care o cunosc şi eu (şi toţi cei care au citit volumul), chiar dacă a preluat scheletul obiecţiilor împotriva "sistemului idiosincrasiilor lui Noica", curge după o cu totul altă tonalitate decât aceea discutată în Jurnalul de la Păltiniş.
Obiecţiile pe care Al. Paleologu i le aduce lui Noica nu sînt obiecţii referitoare la conţinutul unui sistem de gândire, ci la un "sistem de idiosincrasii": "Din dialogul prelungit pe care l-am avut cu Noica în acei cinci ani de convieţuire am ajuns să-i decelez sistemul; nu pe cel filozofic, pe care mi-l expunea el însuşi în toate nuanţele şi la care reuşea să reducă în mod persuasiv aproape orice, ci sistemul idiosincrasiilor sale funciare, extraordinar de ingenios camuflate în transpunerea lor speculativă." Care sînt aceste idiosincrasii? Le enunţ pe scurt, rezumând oarecum, la maximum, textul Despărţirii: idiosincrasia la diversitate şi policromie, cu alte cuvinte, la "real", care se manifestă prin desconsiderarea cosmologiei (aici încap nuanţări) şi a percepţiei vizuale. Merită reprodus aici pasajul din Mathesis, ales de Paleologu în sprijinul diagnosticului său: "Acum aştept să cadă peste lucruri noaptea. A fost o zi atât de luminoasă şi vedeam tot îngrozitor de bine, aşa că n-am înţeles nimic. Prea multe sunt culorile. Incalculabile formele. Monstruos, respingător, păianjenul acesta cu atâtea picioare, - pământul. Aştept noaptea. Ea vine încet, cu liniştea ei ştiinţifică, peste lucruri. Şterge culorile, reduce formele, păstrează doar raporturile mari, adevărurile de contur ale realităţii. Noapte atoate simplificatoare!... Acum pot să înţeleg. Acum văd, pentru că e întuneric. Urmăresc contururi, sfârşesc conturul formelor abia schiţate, operez în spaţiul omogen şi aproape negru, rotunjesc solidele prea ascuţite; ştiu, încep să ştiu, vag, şters, estompat, atât cât îmi trebuie. Simţurile se eliberează de obsesii, nici o culoare nu mai e insistentă, nici un ţipăt prea asurzitor. Spiritul e liber şi dialectica lui poate începe". Spirit, dialectică, unitate: restul nu contează.
Altă idiosicrasie, spuneam, este aceea la diversitate, cu accentul compensatoriu pus pe unitate (aici contradicţia lui Noica e flagrantă, cum arată, cu numeroase probe, Al. Paleologu). Urmează idiosincrasia la bunul simţ, confundat, reducţionist, de Noica cu "simţul comun". Or scrie Al. Paleologu (şi nu putem decât să-i dăm dreptate, lui şi maestrului său, Montaigne): "Bunul simţ este filosofia însăşi." Iar mai departe: "Lui Noica i se întâmplă fără voia lui să aibă deseori un imens bun simţ; aceasta îl face să fie filosof (mare, cred eu); dar, cu sau fără voia lui, i se întâmplă cel puţin tot atât de des şi contrariul (si cred că asta îl face să aibă succes)."
În fine, ultima, dar poate cea mai evidentă idiosincrasie ar fi, după Al. Paleologu, "apriorismul impacient", altfel spus, citirea şi interpretarea realităţii printr-o grilă de sensuri şi conotaţii dinainte puse în ordine, o citire nepăsătoare şi rapidă. Atunci la ce bun existenţa acestei realităţi, dacă sensul ei ultim (şi singur) stă în sensul conferit dinainte de iluminările noastre lăuntrice? Sigur, fără aceste iluminări realitatea însăşi riscă să se destrame, "dar a o ţine toată viaţa numai aşa, a trece prin lume numai cu ochii închişi, întorcându-i mereu spatele, a nu percepe lucrurile decât parţial, excedat şi agasat, pe motiv că le cauţi sensul şi logos-ul, asta e o cam nefilosofică grabă şi un abuz de apriorism."
Acum, în prelungirea celor scrise în Platonopolis, despre esenţa filozofiei antice în special şi a filozofiei în general, pe urmele lui Pierre Hadot - filozofia ca mod de viaţă specific, în orizontul unui adevăr cu miză existenţială - îndrăznesc să spun, poate surprinzător pentru unii, deloc surprinzător pentru alţii, că cel mai profund noician dintre toţi apropiaţii filozofului mi se pare Al. Paleologu, adică, omul care trăieşte concret filozofia ca pe o normă întrupată în situaţiile vieţii, autorul unor texte despre marile teme uitate ale filozofiei (prietenie, dragoste, moderaţie, bătrâneţe, bun simţ etc.), moralistul credincios pentru care nici morala, nici credinţa nu sunt sisteme de gândire, ci realităţi asumate. Noica, trăind filozofia, întrupase el însuşi un asemenea model; scriindu-şi cărţile însă îl refuza inconştient. Dar oare nu aceasta este "farmecul", tragic desigur, al oricărui destin autentic: amăgirea, autopăcălirea, autosabotarea chiar, autonegarea donquijotescă?
Prin Amicus Plato, Al. Paleologu a scris un text admirabil despre un prieten admirabil. Şi un text absolut necesar, care a purificat la vreme imaginea lui Noica, devenită uşor bombastică şi caricaturală spre sfârşitul vieţii. Nimeni n-ar fi fost mai potrivit şi mai legitimat decât Al. Paleologu să facă această operaţiune salutară de ravalement, care n-a ştirbit cu nimic aura înţeleptului de la Păltiniş, ci i-a făcut-o doar mai adecvată, întrucât mai aproape de proporţiile spiritului întrupat. La Câmpulung autorul Despărţirii... a petrecut cinci ani, zi de zi, în preajma lui Noica; i-a devenit prieten, convorbitor, partener cultural "pe picior de egalitate", cum însuşi autorul lui AntiGoethe ţine să precizeze. A urmat detenţia comună, o experienţă a cărei adâncime nu se poate măsura, cântări sau aprecia din exterior. În fine, regăsirea, cu o întârziere de un deceniu, la linia de start a Istoriei.
Personal îmi place să văd în cuplul Constantin Noica - Alexandru Paleologu o pereche de dansatori desăvârşiţi, în care nimeni nu are a-l învăţa pe celălalt cum să urmeze ritmul ori cum să ţină pasul, în care nimeni nu are a-i da nici o lecţie partenerului (ei se pot corecta reciproc, dar nici unul nu ia dansul de la zero). Asta n-au vrut să vadă, acum douăzeci de ani, majoritatea celor care şi-au simţit dinamitată veneraţia lor pentru Noica prin Amicus Plato... Noi însă nu vom tulbura farmecul dansului făcând pariuri inoportune în culise.
