Cînd amintiri vechi îmi dau tîrcoale

Adăugare comentariu

• Apreciere

  Sandu Tomaszewski Anca, 25.07.2022, 17:34

  
  O prezentare caldă și incitantă, adresată tuturor celor care au timp pentru amintiri frumoase - nu doar ale lor. Acestora le-a și scris ”Cocuta”. Poate că și ei sunt ”ai ei”.
  
  

  răspundeţi la acest comentariu

  Adăugare răspuns comentariu

  
  
  
  
  

  Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.

• Despre supremele iubiri și conjugarea unor verbe.....

  Carmen Stoianov, 26.07.2022, 15:57

  
  Fie că își notează conversațiile cu oameni dragi, fie că le (re)citește scrierile, Nicole conjugă, cu virtuozitate, un verb, mereu același ....mult prea puțin întrebuințat (din păcate!) de alții: a juxtapune. Avantajul ei îl constituie faptul că a trăit alături de cei despre care scrie; a trăit cu tot ceea ce implică și acest verb: i-a așteptat să-i treacă pragul, i-a vizitat, a petrecut alături de ei clipe, ore, dcenii, ani sau anotimpuri, s-a bucurat de prezența lor, le-a înregistrat pe retina memoriei inflexiunile de voce, mirările, incertitudinile, siguranța, umbra poeziei și hohotul de râs, le-a citit în ochi fericirea....într-un cuvânt: s-a scăldat în lumina lor, pe care ne-o transmite, întreagă, așa cum a receptat-o.
  În cazul celui de-al doilea volum de amintiri semnat de Marie-Claire Ștefănescu (Cocuța pentru Nicole și prietenii apropiați al căror cerc era în permanentă lărgire și în care am avut cinstea de a fi inclusă), Nicole își exercită, cu fascinantă forță, capacitatea de a juxtapune amintiri; perspectiva autoarei rămâne cea dominantă iar Nicole nu pregetă să o așeze în prim plan, dar îi adaugă propriile amintiri pe care este fericită să și le împrospăteze.
  Rezultatul? Ne trimite la paginile cărții atât de atent filtrată prin îngrijitoarea nu doat a ediției de față, ci și a primului volum: Daniela Ștefănescu, martor și depozitar al multor momente/amintiri privind numeroasa ei familie, de la cei mereu prezenți deși trecuți în lumi de umbre și cunoscuți doar din cele povestite la cei încă prezenți în viața ei.
  Un volum de excepție! MULȚUMESC Nicole și Daniela, MULȚUMESC LiterNet, Răzvan Penescu și Ana Damian!
  În ce mă privește, am trecut la parcurgerea primului volum; simțeam nevoia să reintru în copilăria Cocuței pentru a putea privi, de după o geană de lumină sau de după un zîmbet ștrengăresc, spre noile orizonturi pe care viața i le-a deschis, dăruindu-i supremele iubiri: soție, mamă, bunică, prietenă, confidentă.....în toate ai știut să excelezi, Cocuța cea cu pană atât de inspirat măiastră!
  
  
  

  răspundeţi la acest comentariu

  Adăugare răspuns comentariu

  
  
  
  
  

  Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.

• O mare bucurie!

  Cristina Gheorghe, 28.07.2022, 17:59

  
  Cu bucurie in suflet , salut cu entuziasm publicarea celui de-al doilea volum de amintiri al Cocuței, îngrijit si redactat cu atâta măiestrie si dragoste plină de respect de către Daniela si prezentat cu drag si nostalgia propriilor amintiri legate de familia lor comuna de către Nicole. Si îmi propun ca in momentele de răgaz ale zilelor de vara , înarmată cu descărcarea pe Kindle a acestui volum , sa găsesc un loc la umbra in grădina , in care sa ma delectez pe îndelete cu scene dintr-o alta epoca , prezentate cu farmec de condeiul înaripat de umor si tandrețe al Cocuței, condei mult apreciat la parcurgerea primului volum . Un dar minunat pentru oricine vrea sa se delecteze cu o privire privilegiata într-o perioada trecută. Mulțumiri !
  
  

  răspundeţi la acest comentariu

  Adăugare răspuns comentariu

  
  
  
  
  

  Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.

• Mulţumesc, mamă iubită!

  Daniela Stefanescu, 09.08.2022, 22:36

  
  Au trecut şase ani de la apariţia volumului 1 al amintirilor mamei, “Unde eşti, copilărie!” Nu-mi vine să cred! Au trecut ca fulgerul şi totuşi… şi totuşi, intervalul acesta a cuprins şi aproape doi ani şi jumătate de pandemie. Iar dacă formulez aşa, nu mi se mai pare că s-au scurs rapid decât dacă, în mintea mea, pun ultimele 28 de luni într-un soi de paranteză. În “Cuvîntul meu înainte”, scris în toamna lui 2020, pomeneam şi despre pandemie, care atunci avea doar câteva luni... Nu mă repet, găsiţi acolo ideile mele. Dar ca în vara lui 2022, trecând din val în val, tot în plină pandemie să fim … nu mi se părea conceptibil nici în cea mai morbidă închipuire.
  Şi totuşi, ea m-a afectat pe mine şi pe ai mei în mod direct abia acum. De aceea, deşi am vrut să scriu câteva cuvinte chiar la apariţia cărţii, o pot face abia astăzi, când apele s-au mai liniştit şi în familia mea.
  În ciuda acestui adversar care mi-a stricat nişte momente familiale ce ar fi putut fi de vis, am avut o mare, o imensă bucurie acum trei săptămâni când amintirile mamei mele au văzut “lumina ecranului”. S-a întâmplat exact în ziua în care autoarea Marie-Claire Ştefănescu, numită de cei apropiaţi Cocuţa, ar fi împlinit şapte decenii de când a devenit MAMĂ, ridicând semnificaţia acestui cuvânt pe cel mai înalt piedestal posibil.
  Aş dori acum să le mulţumesc celor datorită cărora mi-am văzut visul cu ochii. Mulţumirile mele se adresează în mod special lui Răzvan Penescu şi Anei Damian, pentru profesionalismul deosebit pe care l-au dovedit în redactarea textului, respectiv în realizarea layout-ului şi în prelucrarea imaginilor predate de mine.
  Lui Nicole Sima îi rămân recunoscătoare pentru că a fost prima cititoare a textului mamei, l-a apreciat şi înţeles aşa cum poate că doar ea este capabilă s-o facă, pentru că a făcut-o “sub semnul iubirii”, iar rezultatul este prezentarea excelentă, plină de spirit şi de suflet pe care a scris-o şi care poartă acest titlu. Prezentarea ei este, de fapt, cartea de vizită a cărţii: primul contact al cititorilor cu pdf-ul pe care abia urmează să şi-l descarce. Şi, aşa cum Nicole încheie exclamând: “Doamne, Cocuța, cât de frumos scrii!!”, tot aşa exclam şi eu acum: “Doamne, Nicole, cât de frumos îi analizezi textul!”
  Nu vreau să închei înainte de a le mulţumi celor care au comentat deja, fie pe LiterNet, fie în nişte emailuri calde şi frumoase pe care mi le-au trimis. Lor, adică cititorilor, le rămân îndatorată pentru că îmi dau puterea şi încrederea să continui să public cele scrise de părinţii mei şi să adun materiale pline de prospeţimea vârstei tinere, culese din viaţa de zi cu zi a noii generaţii de strănepoţi ai lor. Şi sunt măgulită că într-un comentariu de mai sus Carmen Stoianov a scris despre mine că sunt “martor și depozitar al multor momente/amintiri privind numeroasa ei familie, de la cei mereu prezenți deși trecuți în lumi de umbre și cunoscuți doar din cele povestite, la cei încă prezenți în viața ei”. Este ceea ce-mi doresc să fiu.
  Mulţumesc, mamă iubită, că scriitura ta minunată, plină de căldură, de umor, de dragoste, de dăruire, de nostalgie, în care se recunoaşte bucuria cu care te dedicai paginii albe pentru a o umple cu nestemate, cucereşte din nou cititorii, aşa cum o meriţi din plin!
  
  
  

  răspundeţi la acest comentariu

  Adăugare răspuns comentariu

  
  
  
  
  

  Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.

• O amintire din copilărie “îmi dă tîrcoale”

  Gaby Israeli, 23.08.2022, 17:03

  
  Am așteptat cu nerăbdare publicarea noului volum de amintiri ale Cocuței (Marie-Claire) Ștefănescu.
  Am cunoscut-o personal, mamele noastre erau prietene, și până la vârsta de 14 ani când am părăsit România, am apreciat-o cu mintea/înțelegerea mea de atunci. În mod special m-au impresionat sensibilitatea, bunătatea și umorul ei.
  De-abia la vârsta de 20 (plus) am revăzut-o pentru o scurtă perioadă, dar am înțeles deja că are multe alte calități care ies la iveală și în “Cînd amintiri vechi îmi dau tîrcoale".
  Din perioada copilăriei îmi amintesc de o scenă petrecută acasa la Cocuța și Mircea. O scenă în care ies la iveală sensibilitatea și umorul ei. Eram invitați la aniversarea zilei de botez al Danielei, fratele meu George (cu doi ani jumătate mai mare ca mine) si eu. Toți copiii invitați ședeau la o masă lungă, pe care erau o mulțime de bunătăți pregătite în cinstea acestei zile festive. George și cu mine ședeam de o parte și alta a Danielei, care avea vreo 4 ani, nu mai țin minte exact.
  Noi, "cei mari", stăteam la locul de onoare, dar poate și ca s-o supraveghem pe Daniela. În timp ce toți copiii savurau bunătățile de pe masă, Daniela luase o bucățică de cârnăcior din care trăgea cu dințișorii tot timpul, dar culmea, bucățica aia nu se micșora. Era clar că fetița n-avea chef sa mănânce și că se juca. Eu trăgeam cu ochiul ca să n-o enervez dar George, intrigat, s-a intors spre ea…Atât i-a trebuit Danielei! Pe loc i-a tras o palmă lui George și apoi încă una și încă una (e drept, nu prea tare) și așa mai departe. George se ferea dar se vedea că nu-i place. Foarte curând a apărut Cocuța care venise de fapt să facă ordine. S-a apropiat de el și, cu un zâmbet cuceritor, i-a șoptit: "Hai, las-o să te bată". Bineînțeles că el s-a sculat și s-a îndepărtat imediat. Și Cocuța i-a spus fetiței: "Hai, mamă, mănâncă!".
  
  Mulțumesc editurii LiterNet că a făcut posibilă publicarea acestui volum de amintiri. Eu râd de una singură citind și cred că mulți alții se vor delecta și ei.
  
  
  
  

  răspundeţi la acest comentariu

  Adăugare răspuns comentariu

  
  
  
  
  

  Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.

• O nouă bucurie

  Luana Schidu, 24.09.2022, 13:33

  
  Așteptam de ceva vreme acest nou volum. A venit tocmai la timp, de parcă autoarea ar fi știut câtă nevoie avem să ne refugiem în lumea ei plină de iubire în vremurile astea ieșite din matcă.
  
  
  

  răspundeţi la acest comentariu

  Adăugare răspuns comentariu

  
  
  
  
  

  Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.

• O mare și adevărată iubire

  Saviana Diamandi, 04.10.2022, 22:35

  
  Mi-am dorit cu adevărat să apară al doilea volum de amintiri al lui Marie Claire Ștefănescu: Când amintiri vechi îmi dau târcoale. Acum că l-am parcurs, îndrăznesc să aștern câteva gânduri, apărute în urma lecturii și pe care aș vrea să le împărtășesc și altor cititori sau viitori citititori.
  Departe de a fi eu un analist obiectiv: Marie Claire este unul dintre personajele copilăriei și adolescenței mele și chiar și a intrării mele în viață. Nu pot rupe textul de imaginea ei și de relația ei cu mine. M-am așteptat sau poate mi-am dorit ca al doilea volum să ajungă până la începutul vieții mele și chiar să îmbrățișeze perioada cel puțin a copilăriei mele. Probabil că aș fi dorit să mă regăsesc în felul în care m-a văzut ea. Nu trebuie să-și imagineze nimeni că ar fi fost o legătură foarte apropiată între noi. Nicidecum. Era mama prietenei mele din cea mai fragedă copilărie, era ,alături de soțul ei, prietenă cu părinții mei. Eram împreună la mare, împreună la munte, la plimbări, în parcuri, la șosea, la restaurant, la ștrand, la teatru, la petreceri, în noaptea de Paști....cu sau fără părinții mei. Cocuța Ștefănescu era plină de vervă, un bun causeur, o extraordinară povestitoare. Plină de șarm și de lumină. Obiectele din apartamentul ei și al soțului ei erau un adevărat decor de teatru, care ilustra o lume rafinată, o lume pe care o știam a fi pierdută odată cu venirea comuniștilor. Poate că e mai bine așa, că nu am găsit nimic din ceea ce îmi doream eu în ascuns. Dar, în schimb, în textul ei, am găsit lucruri la care nu mă așteptam.
  De multe ori, după citirea primului volum, mi-a tot revenit în minte lumea pitorească a familiilor evreiești din România perioadei interbelice. Probabil că m-a marcat textul primului volum și probabil că datorez acest lucru talentului scriitoarei ascunse, care zăcea în Marie Claire. Mă bucur că mi s-a revelat și acest dar pe care îl purta cu ea. În volumul al doilea mi s-a părut că pierd tandrețea amintirilor ei pentru că mult se petrece în perioada oribilă a războiului sau premergătoare lui. Și totuși eu, care mă rog în fiecare zi să nu trăiesc așa ceva, descopăr, pagină după pagină, că vremurile crâncene stau pentru scriitoare sub semnul unei arzătoare iubiri împlinite și mai ales salvatoare.
  Totul se învârtește în jurul unui bărbat matur și de mare succes. Un dramaturg în plină carieră. El este personajul central și nu povestitoarea. Așa se face că tot impactul catastrofalei vieți din jur asupra lui Marie Claire se desfășoară în plan secund, oricât ar fi de dureros. Impactul există, dar nu ni-l transmite în prim plan. Și odată cu acest impact, riscurile soluțiilor găsite pentru a supraviețui infernalelor legi ale vremii sunt extrem de mari. Devenim conștienți de acest lucru. Dar par să fie trăite de povestitoare în culise. Pe scenă este personajul principal: iubitul, soțul, salvatorul, cel de care este legată fiecare articulație a vieții tinerei îndrăgostite. Aceasta este perspectiva din care sunt redate amintirile lui Marie Claire: cu mondenul, maturul, puternicul, creatorul și omul teatrului în centrul universului ei. În lumea lui - cu actori, regizori, dramaturgi, compozitori - pătrunde ea, tânăra iubită, soția care se contopește cu soțul ei, care-i devine parteneră de nelipsit. Poate doar duetul dintre Adam și Eva din Creațiunea lui Haydn a avut un impact asemănător asupra mea, fiind pe aceeași coardă sensibilă a relației pure dintre un bărbat și o femeie. Cu toate interferențele care se nasc și din întâlnirea dintre el, personajul principal cu familia și prietenii ei, tot lumea lui este mai puternică, mai atrăgătoare pentru ea, pentru Marie Claire. Scriitoarei îi reușește să te facă să înțelegi cât de mare este amorul pe care l-a trăit din felul în care îi iubește pe noii oameni din jurul ei, care sunt prietenii lui, relațiile lui, colaboratorii lui. Și nu te plictisești și mai vrei să auzi despre alții și alții, unii pe care-i cunoști, cu care te-ai întâlnit sau de care pur și simplu doar ai auzit sau unii necunoscuți pentru tine. Mai vrei să afli ceva despre lumea aceea frumoasă, generoasă, caldă, așa cum apare ea în ochii celei care deapănă amintiri. Și asta, cu toată mizeria și umilința de nedescris ale unor vremuri distorsionate, în care tot răul lumii era pus în practică.
  Aș putea să închei aici, dar ar fi păcat să ascund cât am fost de tulburată (de aceea am și lăsat să treacă ceva timp de la lectură pentru a așterne aceste comentarii) de ceea ce mi-a dezvăluit textul acestui volum de amintiri. Sunt răspunsuri care mi se dau la tăcute semne de întrebare din copilărie, niciodată îngăduite a fi rostite. Așa se face că pentru mine, care nu sunt decât unul dintre cititori, devine copleșitoare valoarea textului.
  Din perspectiva trecutului meu, acela al unui copil extrem de ocrotit și educat într-o manieră sănătoasă și clară, mariajul evreicei Marie Claire și a românului Mircea a fost întotdeauna normal, cum normală a fost relația mea cu bunii mei colegi evrei din Școala germană din București. Dar undeva a încolțit o întrebare din cele nerostite: cum au trecut părinții colegilor mei, părinții prietenei mele, rudele lor cumplita perioadă antisemită? Aveam în copilărie cunoscuți din importante familii evreiești pentru familia mea, care au trăit infernul, dar în Ungaria (o parte din familie a murit la Ausschwitz, iar tânărul tată a supraviețuit ca în filme, printre cadavre) sau în Polonia (soțul unei bune prietene a stat ascuns, copil fiind, trei ani într-o pivniță). Cu anii, am începăut să citesc, să înțeleg și ce s-a petrecut și în România, dar ceva tot nu se lega. Prea era multă lumină pe chipul părinților colegilor mei, prea era vie și fericită Cocuța. Și iată că am primit răspunsul: supraviețuitorii au un înger păzitor, care-i ajută să treacă de umilințe, orori, suferințe și să meargă mai departe în viață așa cum a mers cu capul sus Cocuța, și chiar și Mircea, nemaivorbind de toți prietenii lor din jur, românii care au ascuns acest cuplu printre ei. Mă impresionează solidaritatea oamenilor întru adevăr. Mi-e rușine pentru greșelile neamului meu, mi le asum cu mare greutate și respir din nou liniștită când descopăr cât de profund uman poate fi totuși și acest neam, din când în când. N-am știut nimic din ce au trăit și riscat Cocuța și Mircea și poate că aș fi putut să știu, dar ei n-au adus în lumea copilăriei noastre aceste traume, ci au transmis doar felul luminos și pozitiv în care trebuia trăită viața. O lecție frumoasă.
  Nu pot să nu mă întorc la personajul principal al scriitoarei: dramaturgul Mircea Ștefănescu. Chiar și în legătură cu tatăl prietenei mele aveam o întrebare nerostită: de ce lumea din jurul meu îl privea cu un așa mare respect și așa mare admirație? Da, era un dramaturg care scrisese câteva piese, unele care se jucau rar, altele intrate în repertoriul Naționalului, dar acel domn în vârstă, chiar mai în vârstă decât părinții mei, nu era chiar în vogă. Nu îndrăzneam, copil fiind sau chiar adolescent, să pun întrebarea nimănui. Nu vroiam să fiu considerată o mare neștiutoare, eu, cea mai mică din tablou. Ei bine, acum am primit răspunsul: Mircea Ștefănescu a fost în mare vogă atunci când l-a cunoscut Marie Claire. Era jucat la mai multe teatre deodată, i se comandau piese, care intrau, imediat ce erau terminate, în noua stagiune, regizorii se întreceau cu punerile în scenă a pieselor lui. Mircea Ștefănescu, bărbatul matur, iubitul și apoi soțul Cocuței, era un dramaturg de mare succes la începutul dragostei și mariajului lor. Eu am prins doar ecoul, pentru că la venirea comuniștilor n-a prea fost în grații. Dar a răzbit. Zi de zi, mașina lui de scris se auzea la 6 dimineața. Sunt impresionată de răspunsul pe care mi l-a dat Marie Claire. Și văd acum limpede curajul și forța acestor doi oameni.
  Recunosc că sunt foarte subiectivă în comentariul meu, dar sunt tare bucuroasă că Marie Claire a scris aceste amintiri și pentru mine și că Liter Net și fiica autoarei, Daniela Ștefănescu au putut face posibilă publicarea lor.
  
  
  

  răspundeţi la acest comentariu

  Adăugare răspuns comentariu

  
  
  
  
  

  Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.

• Când gândurile îmi dau târcoale...

  Monica Manu, 12.11.2022, 18:21

  
  În 24 ianuarie 1977 – de Mica Unire –, când împlinea 62 de ani, Marie-Claire Ștefănescu își încheia relatarea amintirilor „vechi”. Deși a mai trăit două duzini de ani plini, consemnase ce i se păruse mai important. Probabil că, pentru Cocuța (cum îi spuneau apropiații), „noul” de după conta mai puțin!
  Fiind colegă cu Daniela, m-a invitat s-o cunosc la a 80-a aniversare, serbată în mijlocul familiei și a câtorva oameni de suflet. Mi-au deschis ușa doi ochi verzi mi-nu-nați, dublați de o voce caldă și gesturi ospitaliere. Pentru o clipă m-am blocat, dar, când mi-am revenit, am îndrăgit-o pentru totdeauna. O seară de neuitat!
  Iar acum, după lectura celui de-al doilea volum, gânduri de tot felul „îmi dau târcoale”...
  Marie-Claire a trăit, desigur, în altă lume. A avut șansa de a fi ocrotită de părinți și de soțul adorat, iubită de prieteni, apreciată de boema artistică în mijlocul căreia a trăit. A fost hăruită cu talent literar și mult umor de bună calitate. S-a putut dărui fără rest celor dragi și nu numai. Chiar când, în destule împrejurări istorice, pe cer „s-au strâns norii”, a reușit, cu inteligență, răbdare și perseverență, să găsească soluții și să iasă, fără compromisuri, la liman, trăgându-i după ea pe cei mai neajutorați.
  M-a impresionat felul în care participa la „facerea” pieselor de teatru și la promovarea lor; dar și relațiile strânse, aproape familiale, cu lumea scenei. I-am apreciat sinceritatea în diferite împrejurări „riscante” și vocația prieteniei, dublată de un evident spirit de sacrificiu.
  M-au impresionat fotografiile, perfect inserate în text, profesionist retușate, părând redate pe porțelan sau pe fildeș, nu pe hârtie. Le-am „baleiat” cap-coadă de multe ori: o lume civilizată, elegantă, îmbrăcată potrivit locului și momentului zilei, zâmbind sincer, bucurându-se de hazul cuvintelor și al întâmplărilor atât de ingenios redate. Fără să vreau, am simțit că, în ciuda a tot și toate, aș fi referat să mă nasc mai devreme.
  A fost un adevărat regal!
  Mulțumesc Danielei pentru imensul efort și pentru grija de a nu mă omite printre destinatari.
  
  

  răspundeţi la acest comentariu

  Adăugare răspuns comentariu

  
  
  
  
  

  Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.

• Nostalgie pura

  Raluca Hurduc, 31.12.2022, 15:54

  
  Cu foarte multa nostalgie si placere citesc volumul al doilea al acestor memorii. Chiar daca nu am reusit sa duc lectura lor pana la capat anul acesta, cum imi propusesem, draga mea prietena, am vrut macar sa consemnez un gand in ultima zi a anului. Fascinata cum sunt de Bucurestiul interbelic si efervescenta acelor ani, am descoperit cu mare bucurie, printre multe alte comori, o fotografie care imi evoca un alt volum de memorii pe care il stiu deja pe dinafara, „Panza de paianjen” a Cellei Serghi: Camil Petrescu la piscina Lido. Deodata, totul a devenit foarte real pentru mine, nu a mai fost doar literatura, ci viata traita: autentica, fericita, implinita.
  
  

  răspundeţi la acest comentariu

  Adăugare răspuns comentariu

  
  
  
  
  

  Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.

Adăugare comentariu