Un furios pentru toate anotimpurile
Cornel Ungureanu
Daniel-Silvian Petre are un trecut de cîntăreţ rock, ehehe, şi ce trecut, îmi spune prietenul meu Umanschi, ce trecut! Robert Şerban îşi aminteşte de spectacolele de stradă ale "Survolajului", formaţie condusă de poet. Acum Daniel-Silvian Petre are altă formaţie şi, probabil, alţi fani. Debutanţii timişoreni au trecut, de obicei, prin cenaclurile literare, au un stagiu, mai lung sau mai scurt, prin publicaţiile culturale. Au citit, citesc literatură, se acomodează cu întîmplările vieţii literare. Cîntăreţul are doar exerciţiul scenei: jocul, partitura care îl exprimă şi căreia, prin prezenţa lui, îi dă sens.Cînd scriu joc, scenă (ş.a.m.d.) pot da impresia că Daniel-Silvian Petre e autorul unui spectacol care, inevitabil, îşi are frivolitatea sa. Nimic mai puţin frivol decît spectacolul naşterii, al morţii şi al iubirii în poezia lui. Joc înseamnă pentru el chiar faptul de a fi, împărţit (via Gadamer) între a juca şi a fi jucat. Între a juca şi a fi jucat se desfăşoară o existenţă dominată de inerţie şi moarte: "Cuvintele pe care le vedeţi / Se scurg din mine / Cum morţilor / Tăcut / Continuă să le crească / Unghiile şi părul / De sub pămînt. (...)"
Un lirism thanatic domină un şir de poeme stimulate de o grabă soresciană a rostirii. Moarte, trecere, sinucidere, iată termeni inevitabil legaţi de răul de a fi. Erotica lui Daniel-Silvian Petre nu ignoră simbolurile ascensionale, îngerii, vegetaţiile. Sunetele tandre sînt acoperite de zgomotul dezastrelor. Nocturnul e împovărat de sunete rele: "Există nopţi cînd nu ne putem auzi / Din cauza tăcerii / Care urlă în noi / Ca un trandafir / Cu spinii pe dinlăuntru". Regret că n-am asistat la nici unul dintre concertele lui Daniel-Silvian Petre. Sunt sigur de autenticitatea lor. De calitatea rostirii, a cărei artisticitate e garantată de calitatea sunetului poetic.
* * *
Ce ne spune, pe scenă, în scenă, acest personaj care simte lumea altfel, ca un joc al hazardului? Care îşi simte prezenţa ca un joc al hazardului? Care este, el însuşi, jucat? "Depresive, revoltate, fascinate de propria lor combustie anarhică, scrie Mircea Mihăieş în prezentarea cărţii, versurile lui D.-S. P. detonează straniu, precum un ceasornic biologic al disperării. Narcis postmodern, poetul îşi contemplă unicitatea, imaginînd feerii barbare, ritmînd cinic un scenariu al perdiţiei." Mi se pare că Mihăieş a fost şi naşul volumului botezat aşa: "Overdose". O doză mortală de drog poetic, de sunet, de joc. Unul dintre personajele scenariului poetic e Dumnezeu, implorat într-o rugăciune fără sfîrşit - o inutilă rugăciune: "Chiar n-aţi înţeles că Dumnezeu a venit / Deja de mult / Şi Judecata de Apoi / A avut loc în linişte, / Fără microfoane, fără reflectoare? // N-aţi înţeles că noi, / Cei ce-am rămas, nesimţitorii, / Trăim acum chiar moartea / Condamnaţi la viaţă?"
* * *
Fără îndoială, o poezie a efectelor. O poezie care trebuie să se facă auzită, simţită, suportată de spectatorii, de fanii, de iubitorii acestui Personaj: cîntăreţ, poet, histrion. Narcisul postmodern cultivă stridenţa, dar nu într-un monolog care elimină sunetele paradisiace, metaforele sublime, vocile îngereşti. Acestea sunt repede puse în surdină de cel care regizează spectacolul perdiţiei. În fond, trebuie citat şi moto-ul cărţii:
OCHII MEI - două păsări obosite de atîta zbor, inventînd treptele ca să coboare
O poezie a sfidării, fără îndoială. Dar nu una care duce "furia şi violenţa" pînă la ultimele ei consecinţe. Daniel-Silvian Petre este cîntăreţul care îşi descoperă melodia, tonul, sunetul, cuvintele, versurile, zicerile se supun muzicii rock, scenei în care cel care joacă trebuie să fie jucat.
(articol apărut în "Luceafărul", 17.07.1996)
