Înţeleptul la ora ceaiului
Maria Popescu-Butucea
Notă: Volumul Înţeleptul la ora de ceai împreună cu celelalte volume de poezie ale lui Matei Vişniec au fost publicate recent de Editura Paralela 45 sub titlul Oraşul cu un singur locuitorDe ce mi-a plăcut această carte de tinereţe a lui Matei Vişniec? Pentru că e o poveste despre o călătorie către ceaşca de ceai! Către sublim. Fără a zăbovi prea mult în text, te cuprinde, încă de la început, o starea de suspendare! Aha! Se întâmplă cu tine ceva! Apoi încerci să desfoliezi alte straturi. Mai citesc cuiva care îmi spune că nu a înţeles nimic, e nebun, zice, dar eu îi văd în colţul buzelor o adiere de fluture, iar în ochi două luminiţe (poate ca acelea din ceai!). Aşadar, poezia place prin ineditul situaţiilor cum e aceea cu pasărea ispitită de o fereastra, dar cu gheara în pieptul poetului, prin surpriza stărilor cum e „singurătatea cuiului din perete”, prin ironia lipsei de comunicare, dacă ne referim la „automatul de limonadă” devenit conştient. „Alergatul” - poet îşi lasă toate urmele ca să fie prins „viu”.
Citind fruntea ţi se descreţeşte ca la o glumă bună, în timp ce mintea ţi se încrâncenează să vadă sensuri, iar tu abia respiri de frică să nu spulberi misterul ultimului cuvânt din poem. Nu-ţi vine să crezi că în această poveste a „vieţilor” poţi fi pe rând bestie, cal, înger, pasăre - de fapt tot atâtea nume pentru Om. Aşa e de pildă poezia cu câinele şi Anaxagora, filosoful „care nu a vrut să creadă în zei”. Lucrurile banale capătă forţă prin exprimare, poemele se nasc din contradicţii cum este aceea în care „poemul se citeşte pe sine”, sau aceea în care „şarpele iese din buzunar şi îl mănâncă pe Domnul K.”. Poate cea mai terifiantă e descoperirea materiei care ar trebui să fie acel concept (filosofic) al fiinţei, construit prin înlăturarea oricăror determinaţii concrete, dar care ne conduce în impas deoarece dăm de contrariul său nimicul ( în multe poezii e chiar personajul principal).
Cred că l-am „prins viu” pe alergatul acesta. Am retrăit naivitatea din „viaţa arhaică”, curajul berbecesc din cea de-a doua viaţă, cea simbolică şi înfrângerea triumfătoare din cea de-a treia viaţă. Întâmplările cu bestia sunt nenumărate şi suferinţele la fel. Dar tocmai de aceea sunt înalte ca tragediile. Filosofia lui Vişniec se converteşte în sensibile metafore, uneori hazlii, nemaiauzite şi nemaivăzute, în personaje diafane cu atitudini neaşteptate. Este vorba de înţeleptirea de la ora ceaiului. Să ţinem o cană de ceai şi să prindem materia! Hăi să privim în fiecare poem ca în ceaşca de ceai şi să ne salvăm sufletele! Dacă ne „înecăm”, însemnă că ne-am materializat îngerii, ne-am spiritualizat caii. Jungla de situaţii poetice, pe care le descoperim, de la cele mai banale la super-stări se lasă mai totdeauna cu o gaură neagră în suflet, gata să absoarbă tot! Întrebările rămân totdeauna pe dinafară poemului şi ca un cancer sapă şi, deşi zâmbeşti, o gheară ţi s-a pus în gât. Poezia place pentru că în fiecare din aceste vieţi şi din aceste clipe - stări de conştiinţă suntem fiecare din noi la ora ceaiului, oră în care ne numărăm eşecurile, înfrângerile, măştile. Atât temele, cât şi finalurile sunt şocante, iar cuvintele sunt alese dintr-un registru de la injurii la metafore sublime, de la nemernic la castanul în floare şi la sânge şi noroi. Ca într-o joacă de copil, mitologia, tehnica, numele prietenilor vin şi se articulează ca pe o scenă unde să spună o poveste vesel / tristă. Poeziile au personaje, iar ideile lor, dialogurile lor sunt tot atâtea în-trupări ale „spiritului poemului”. Surprinzătoare fiecare poezie ni se aşează în gând la limita sensului ei, gata „să cadă de pe colţul mesei”. Într-un final după peregrinările sale prin alţii, se întoarce acasă poetul şi face o schiţă a tăcerii perfecte din care să I se împlinească visele precum „se izbeşte arborele de fruct”.
Lumea acesta se vrea diafană dar, în acest volum are dinţi, gheare, iar răul se uită la tine ca să te facă mai bun! Dar cui îi e frică de poet? Poate lucrurilor. Dar... oricum, lumii nu i se întâmplă nimic rău din asta. „Lucrurile îşi veneau încet în fire / după îndârjirea cu care mă gândisem la ele / îşi cercetau rănile şi se numărau / unele pe altele”. Poate şi nouă ne e frică? Cum să nu? Când autorul acesta poate să ne muşte cu inima lui, aceea pusa pe masă, să se repeadă la noi şi, iată, să nu ne doară!
Ideile lui în-trupate sunt mici tratate sau mici contracte cu fiecare dintre noi. Dacă vrei, le ei drept o glumă, o joacă, daca te uiţi mai bine, cauţi măiestria cuvintelor şi a înţelepciunii, sau, în cele din urmă, poţi vedea chiar Calea! Autorul caută cu tot dinadinsul contradicţii, le înnodă, face lanţuri, leagă şi dezlegă, mai în glumă mai în serios, mintea cu lumea.
Oricum, dragă cititorule, ar fi bine să nu te laşi păcălit, pentru că s-ar putea să nu fie valabile nici una din interpretările de mai sus. Fiecare poezie e scrisă, poate, numai şi numai pentru tine! Viaţa ta şi formele, vieţuirile poetului se pot întâlni undeva.
