De ce să pui în scenă un text ca Despre sexul femeii - câmp de luptă în războiul din Bosnia
Grégoire Couette
Este o întrebare care mi-a fost pusă frecvent la festivalul de la Avignon, însoţită de mici comentarii în genul: "Nu este comercial", "Nu este uşor de înţeles", "Subiectul este dificil, înspăimântător", etc.De fapt, trebuie să spun, că tocmai pentru aceste motive am decis să montez acest text: sunt profund convins că una dintre menirile teatrului este aceea de a ne pune întrebări, de a ne interoga, de a ne face să ne îndoim de certitudinile noastre.
Îmi pare că teatrul are ca funcţie (a avut-o întotdeauna, istoric vorbind) să denunţe şi să critice societatea, pentru a informa, pentru a face să se dezvolte o formă de conştiinţă, pentru a obliga spectatorul să reflecteze atingându-l în propria-i sensibilitate.
Din această cauză, îmi pare fundamental să apărăm texte, ca acesta al lui Matei Vişniec, luându-ne chiar riscul de a monta spectacole dificile în care se vorbeşte despre violuri, cimitire, suferinţă şi speranţă.
Textul a putut fi adus pe scenă, pentru că deşi Vişniec a scris o piesă bazată pe fapte reale, la care a avut acces graţie faptului că a lucrat la RFI (Radio France International), totul a fost umanizat de modul în care îşi tratează personajele.
Povestea acestor două femei m-a mişcat, pentru că suferinţa lor depăşea cu mult cadrul unui război local, oricât de îngrozitor ar fi fost el: violul, ca tehnică de război îl găsim şi în Ruanda... şi în alte părţi.
Matei a reuşit să universalizeze tema confruntând durerea lui Kate cu cea a Dorrei, punând în opoziţie o femeie care nu are trecut cu una care resimte istoria, plasând în centrul dezbaterii dreptul la viaţă faţă în faţă cu nebunia ucigaşă.
Într-un cuvânt, această piesă de Vişniec, ar putea fi definită ca o permanenţă a memoriei: să nu se uite că acolo nimic nu e rezolvat, dar şi că peste tot în lume bestia inumană poate oricând să reapară.
