Tags sau despre meta-phore
Maria Popescu-Butucea
Nu ştiu câte metode ar putea fi pentru a trece dincolo de marginile cercului univers, dar cu siguranţă există una la îndemâna noastră: metoda metaforelor. Cu ele poţi "trece transubstanţiat în lungul marelui spectacol al universului", unde este atâta amestec de "viaţă şi de umbră a ei - aporie / ce-i dă dureri de cap realităţii / şi îndepărtatului Parmenide". Universului îi atârnă corzi, prelungiri, pe care le ştie şi pe care nu le ştie. Este vorba de "o leneşă dezlegare de zdrenţe muzică - fanoane / atârnând de pe buza Balenei - Univers". Aici creştem noi, biopoemul, cei care ucenicim la cuvinte precum altă dată "Eminescu la ţesală răzuind din părul aspru al cailor acel puf invizibil ce se depune şi pe coastele tăbăcite ale cuvintelor". Şi mai adânc această zona zoster a sufletului ne conduce către altceva, ca în oglinzi către dincolo. Oh, doar hainele morţilor sunt "singurele în stare să tacă despre ceea ce nu pot vorbi", pe când noi trăim cu "întrebări încă neînsămânţate" şi cu "prejudecata luminii de a căuta corpuri!".Dar ştim noi oare care e linia care desparte viaţa de moarte? Poate suntem la fel de naivi ca elevul la lecţia de latină care nu ştie "să tălmăcească nu că bătrânul intrase în moarte / cu aerul că dormea, / ci mai degrabă că dormea având aerul unui mort". Uneori, brusc, vine conştiinţa deschiderii universului "Sein" şi aruncării noastre acolo "Da", ca la Heidegger. Poetul ne spune cum uităm, în era super-tehnicizată, prea adesea cine suntem, de unde venim şi că pierdem înţelesurile, trăim precum omul lui Platon. Omul modern priveşte "în peşteră la televizor şi crede tot ce vede". Şi genetica, cea care scormone în programul nostru să ne falsifice şi ne distruge fereastra acesta care suntem chiar noi. "Fereastra dintre cele ce se întâmplă şi cele ce nu se întâmplă". O fereastră ce "ne poartă" dincolo de cuvinte este şi iubirea, când ne putem vorbi "de la piele la piele" şi am putea face "un tangou în gând", de ce nu? O, dar "tăcerea aceasta poate face şi viermi", de aceea ar fi bine să ştim cum vine "cal purtat în şa de cuvântul cal". Şi ce sunt cuvintele decât "tags", secvenţe, decupaje în stare să ne închidă şi să ne deschidă lumii acesteia plină cu de toate. "Şi dacă te iubesc este din muţenia / cuvintelor devenite gura acestor cuvinte / trecerea convoaielor de cuvinte-tags". Cuvânt, gând, epifanie şi substanţă în balanţă pe o coardă întinsă încet, încet, încet, tensiunea creşte la maxim şi noi primim poezia cum am primi o iubită: "Mi-aş deschide brusc pieptul să o primesc direct în tăcerea mea", mereu dublat de gândul că "te dăruieşti fără să scapi de tine!". Şi toate acestea se petrec acolo unde: în singurătatea lumii - Dasein / al foburgurilor şi sictir al sictirităţii / nimicul sare capra peste spinarea logicii / iar neantul neantizează dând zor să afle / de ce există ceva şi nu mai degrabă nimic / există însă o posibilă luare în stăpânire", şi atunci avem o formă specială de rezistenţă: "poezie-incizie - parazit al transportului în comun / viaţă pe hârbuitele autobuze-metaforă / ajunse la capătul liniei şi golite repede / în depouri sub jetul chimic". Super imagini! Aşadar, cei ce "poartă înţelesuri", suntem noi. Dar poetul nu neantizează sartrian doar despre meta-phore căci se face şi meta-poem uneori şi vede la fel de bine putinţa ca şi neputinţa lui: "Când suferinţa palpează disperarea / poemul este o rană de neputinţă / sfârâie epuizat / în apa ce a călit pumnalul".
Chiar dacă lumea nu se re-cunoaşte marcată de tehnică, cum se vede din cuvintele utilizate de poet, de imaginile kafkiene, cuvinte compuse, prea des utilizate până la nefiresc, în înşiruiri de pomelnice şi nuanţe istorico / geografice gata să ne enerveze, de fizica modernă plonjând în infinitul mic, sensibilitatea noastră este permanentă.
"Nimeni nu e absent din exterior / pielea începe să stea pe noi / ca parantezele / tot ceea ce mai era încă înghesuit / în neînţeles / cuvintele te împing din tine." Până şi trecerea dincolo e pardosită de capete de întrebare, căci dincolo de cuvânt este sensul, hai să recunoaştem că nu avem doar sunete şi pachete de sunete şi cuvinte, căci mai este şi "acest capăt de întrebare / atârnând din văzduh / ce-ţi atinge / brusc / fruntea". Dacă ar fi să avem doar drumuri fără să avem şi sens, ar fi ca şi cum am "privi tâmpiţi gura unei ţevi de canalizare / ieşită din zidul cimitirului" şi am pune numai întrebări absurde, doar ne-am născut în ţara (strada) unde pare să se teoretizeze cu plăcere absurdul!
"Mi-e rău cu zgârâieturi oblice / cu afte / de cuvinte-n / mucoasa gurii", aşa îşi trăieşte disconfortul Biopoemul.
Finalurile poeziilor din această carte sunt bruşte şi ai zice banale repetări, poemul nu este niciodată terminat, ca drumul. Mereu vor fi paşi peste graniţe, după fizicienii, în braţe cu întrebarea filosofilor "de ce există mai degrabă ceva decât nimic?". Şi totuşi, de ce "tags"? De ce cutia, secvenţa noastră de lume e scurtă? Superba noastră cutie e rostul, sau ce iese din ea, peste marginile ei? Poezia i se naşte Biopoemului în întunecime, e anaerobică dar să nu uitam că sămânţa ei fecundează lumina universului.
