Ce poţi găsi la Curtea-de-Ape? Un pumn de ţărână
Radu-Ilarion Munteanu
"Curtea-de-Ape e o capodoperă de virtualitate, care a asimilat realitatea", spune un personaj al neobişnuitului op propus, cu sardonică falsă inocenţă, de Elena Pasima. Păstrând absolut toate proporţiile, apariţia, în peisajul literar al momentului, a cărţii pentru care epitetul "insolit" e palid, aminteşte întrucâtva de reverberaţia stârnită în urmă cu o generaţie de Princepele lui Eugen Barbu. Dar când spun păstrând... proporţiile, am în vedere că ceea ce veţi citi, dragi liternauţi, depăşeşte cu mult reperul.De ce am spus Princepele, când cartea aminteşte mai degrabă de Săptămâna nebunilor, la care chiar face o referire punctuală? Două sunt motivele: pe de o parte am sugerat deja neaşteptatul, singularitatea în context. Pe de alta, să ne amintim măsura profilactic - anticipativă cu care autorul Princepelui a scurtcircuitat pletora comentariilor a posteriori: "Această carte este o sinteză, un basm şi o operă lirică în acelaşi timp. Cine o ia altfel, o face pe cont propriu".
De ce cred că Elena Pasima nu are nevoie de o profilaxie omologă? Mai întâi, peisajul literar al începutului de mileniu e mai divers şi mai luxuriant. Apoi, publicul, mai deschis la insolit. Nu în ultimul rând, critica ultimei generaţii mai sagace, chiar stângăciile ei fiind, la rigoare, sugestive.
Dar e tocmai momentul să spunem două vorbe despre autoare. Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici, secţia pictură, specializată în pictură murală şi membru al Uniunii Scriitorilor din România, autoare (până acum) a romanelor Tormdass (Paralela 45, 1999), premiul de debut al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Curtea-de-Ape (Vinea, 2003), Capitis deminutio, acesta din urmă aflat undeva pe traiectoria între autor şi public. A publicat în reviste literare, în Antologia Generaţiei 2000, coordonată de profesorul Marin Mincu şi a participat la cenaclul Euridice.
Ca artist plastic are expoziţii personale, participări la expoziţii de grup, în Franţa, Elveţia şi în ţară, cel mai frecvent la Salonul Municipal de Artă - Bucureşti. Deşi centrul de greutate al expresiei publice cade în zona literară, Elana Pasima se consideră primordial artist plastic.
Rostul citării motto-ului la Princepele, coroborat cu timid-prudentul "carte", folosit mai sus, este de a sugera dificultatea încadrării op-ului ca specie literară. Fără îndoială, cele două piese ale dipticului au atmosferă de roman, de fapt în jurul limitei graduale între roman şi nuvelă şi nu construcţia epică, o savantă juxtapunere de mărturii ale personajelor, este ceea ce determină folosirea termenilor cu prudenţă. Nici haloul reverberant al secvenţelor, filmate parcă prin meduze transparente în loc de lentile. Ci bogăţia structurală, care excede romanul. Cu toate că, mai ales în prima piesă, Introducere (Epilog!), muzica abundă, personajele legându-şi trăirile de concertele la care asistă frecvent, iar compoziţia are, peste alte forme sesizabile, o anume latură simfonică, cu toate că scenografia în care se mişcă personajele are o picturalitate discretă, dar pregnantă şi evident rafinată (nu degeaba personajul central e arhitect, dar nu asta-i singura semnificaţie a meseriei lui), mie textul îmi pare mai degrabă cinematografic, prin forţa imaginii, prin sugestia trăirii datorată mânuirii imaginii (vizuale, auditive, nu în ultimul rând senzoriale şi chiar olfactive), dar mai ales prin tehnica montajului textual. Aş fi tentat să zic "operă totală", dacă termenul nu mi-ar suna rebarbativ, ceea ce mă face să-l refuz.
Să notăm, în treacăt, reversibilitatea pieselor cărţii, ceea ce ar sugera intervertibilitatea ordinii lor la lectură. Experienţa merită făcută.
Ce sare în ochi înaintea rafinatei şi multilateralei plăceri de lectură este densitatea referirilor culte. Harul scriitoarei face ca acest bombardament să nu sune ostentativ, ci incitant. Dimpotrivă, tehnica sugerează că acesta e mediul şi limbajul ei native. Textul e livresc, dar viu. Vorbind cu nuanţată acurateţe de o lume crepusculară, transferând putreziciunea Veneţiei pe malurile Dâmboviţei (esenţialul punct de contingenţă cu Săptămâna nebunilor), Elena Pasima reuşeşte performanţa, cumva magică, de a converti biblioteca universală într-o fiinţă vie, complice simbiotic al vocii auctoriale.
Am pomenit de cuplul levantino-veneţian al romanelor lui Eugen Barbu. Ele nu joacă totuşi rol de reper asumat. Ţinta e alta. De la primele pagini am avut impresia că citesc Craii de Curtea Veche în rescriere reverenţioasă, simultan îmbogăţitoare, încărcată şi investită cu un sens mai dur (ceea ce-i conferă actualitate). Simetric, apare, în gura unui personaj, şi referirea la sursa mateină (pe alt op, fireşte), pentru ca spre finalul primei piese acelaşi personaj, arhitectul, să-şi asume, discret şi simbolic, identitatea lui Pantazi, confirmând presupunerea unei relaţionări evanescente şi subtile cu sursa. Formula de sugestie alchimică a titlului confirmă această relaţionare deliberată şi perfect controlată.
Dar dincolo de aceste două surse explicite, lista celor de plan secund, implicite, ar merita un studiu ce nu încape într-o prezentare redacţională şi pentru care semnatarul acesteia îşi declină oricum competenţa. Personajele, mai ales cele ale primei piese, sunt culte, vorbesc de preferinţă în apoftegme (savuroase!), citează aşa cum respiră, ba într-un rând sau două se apucă de-a dreptul să discute cărţi (ceea ce trimite, punctual, la seducătoarea Carte Iad a lui Carlo Frabetti). Într-o serie de secvenţe epice bănuieşti citate "cinematografice", din cărţi de care nici n-ai auzit (vorbesc strict în numele meu şi sper ca un procent cât mai mare de cititori să se dovedească mai erudiţi ca mine).
Termenul "alchimic" n-a fost folosit la întâmplare. Lectura Cărţii-de-Ape trimite la multe clişee vii (nici o contradicţie!), iar pentru mine substratul alchimic nu e cel mai neglijabil. Dar îmi pare cumva un demers alchimic invers, ori cel puţin paradoxal, care ar căuta piatra filosofală în bibliotecă (redând faptelor livreşti aurul simbolic intrinsec) şi elixirul vieţii într-o derutantă decadenţă.
O să mai citez o singură conexiune, plină, în ochii mei, de semnificaţie şi humor. Personajul Evelyn Sonjacoffski, numit deseori Ev, nu fără intenţie dublu sugestivă, are o uşoară conotaţie luciferică. El e cel care o învaţă pe Zoe (admirabil personaj, briliantul bijuteriei livreşti!) să trăiască citind, pe Elia să-şi cunoască natura dansând, pe arhitectul Steriu să devină cor antic. Conotaţia se dezvăluie în Reverenţă, piesa finală, un brandenburg ce încheie cei doi piepţi ai redingotei cărţii, printr-un previzibil joc de cuvinte. Dar, la prima întâlnire cu numele lui, m-am simţit trimis la britanicul Evelyn Waugh, înrudit prin rafinament dezabuzat cu celelalte două surse explicite. Aşteptam să întâlnesc undeva în text sintagma Un pumn de ţărână, versiunea românească, inspirată, a titlului celui mai cunoscut roman al britanicului. Ei, bine, sintagma vine după o aşteptare moderată, la finele unui capitol şi nu e deloc liberă de semnificaţie locală. Mi-am zis atunci că probabilitatea unei coincidenţe e practic nulă. Cam ăsta e genul de glume rafinate cu care Elena Pasima îşi pigmentează o carte fermecătoare, densă în semnificaţii pe cât este în citate, singulară, incitantă şi chiar polemică.
De ce polemică? Curentul autointitulat fracturism abundă de erotism explicit, frust şi nu o dată exaspera(n)t. Semnatarul acestor rânduri e străin de falsa pudibonderie, citeşte cu aplicaţie atare texte, conştient cât e de greu să le scrii bine. Ba chiar se regalează când maniera e abordată de un scriitor matur, cum e Liviu Antonesei, capabil de a conferi erotismului frust valenţe umane de autentică expresivitate. Complementar, textul Elenei Pasima e încă mai încărcat de un erotism intrinsec, pe alocuri subliminal, decât sursele literare explicit asumate şi aluzionate mai sus. Dar rafinata scriitoare apelează la buna şi bătrâna evidenţă că a sugera, cu har şi tehnică (impecabilă!) provoacă un efect incomparabil mai intens decât a exhiba. Recitite prin prisma Curţii-de-Ape, mai toate textele în care erotismul frust îşi joacă eficace rolul expresiv par, dintr-o dată, oarecum primitive. Este iarăşi o dimensiune ce nu-mi pare a fi rezultat al hazardului, ci o demonstraţie stilistică greu de combătut.
Cărui segment de public se adresează, cu această carte, Elena Pasima? La prima vedere unei anume minorităţi cu bogate lecturi. Nu cred. Miza nu poate fi atât de mică. Dimpotrivă. Curtea-de-Ape seduce cititorul, îl farmecă şi chiar îl incită. Între altele, la lectură. La lecturi. Singurii cititori care nu vor fi aderenţi sunt cei care refuză alte lecturi în afara celor ultracomode. Prea puţini printre liternauţi. Părerea mea.