Fragment
(The Realm Of A Dying Sun - Dead Can Dance)
Steriu
"Revin. Cred că rareori voi nota vreo dată. Sună altfel reconstituirea în absenţa cifrelor. Mă irită înregimentarea.
N-am reuşit să stau mult în compania lui Joseph Knecht. Mă lăsasem prins de Goldmund cel vagabond şi-am crezut într-o nouă dovadă a poeziei. Uitasem că pe Hesse îl cheamă Hermann."
"Nu suport serviciile de asistenţă socială. Cu tot cu asistenţi. O am mai spus. Mi-e greaţă de orice instituţie sau persoană care-şi face business din ajutorarea năpăstuiţilor. Am vomat cu vehemenţă ultima oară cînd am atins un astfel de lucrător public. Aflasem la urmă că este ce este. Mă culc şi cu curve. Dar să le ştiu dinainte."
"A fost o iarnă cumplită. Şi încă mai e. Şi un vînt şchiop, blenoragic, care le spulberă pe toate de-a-ndoaselea.
N-am de gînd să politizez. Dar oricine se poate scandaliza amintindu-şi fotografiile post festum pentru dosarele I.M.L. - cu toate acele cadavre congelate. Şi aşa a fost mereu. A fost o iarnă cumplită. Ieşim din ea tîrîş-grăbiş, cu mare lehamite şi oboseală, înnoroiţi şi uzi; insensibili la orice şi la tot. Şi intrăm în altceva; o Castalie cu pisici moarte şi guri de canal descoperite, cu beznă, fleşcăială şi un ger bizar..."
"Temeri ascuţite m-au fugărit deseori către cîmp; către neumblat şi marginal. Către locurile de depozitare a deşeurilor şi resturilor menajere. Traseu sigur pentru orice animal solitar. În ţara asta, Céline ar trebui să se vîndă în loc de ziare. Ar trebui să fie şi suluri de hîrtie igienică tipărită cu Céline; ca să-l ţinem la baie. Ar trebui s-avem storuri şi perdele cu texte Céline; şi să scrie Mort à credit pe cornetele de îngheţată şi pe dosurile jeanşilor..."
- Naţiunile construiesc istoria. Cu ăştia, ce dracu’ să faci...
"Cred. Că viaţa e un consum nesăbuit.
Merg; şi-mi număr zgomotele. Care îmi sunt atît de streine. Pe deasupra mea, plutesc cornişe delirante. Ce greu atîrnă toate, cînd te denunţă obiectele. Ce cumplit e să iai doar tăcerile lor drept martori. Ce sălbatic; să fii exclus din memoria celorlalţi. Îţi mesteci identitatea cu fălcile strînse şi-ţi aduci aminte că pînă şi rechinii umblă în haită. Numai tu NU. Atunci cînd te împiedici în pîrleazul inefabil al refuzului. Atunci cînd eşti proscris şi minat pe muteşte. Şi mai cred. Că maturitatea nu este numai impozitivă. Ci şi dezonorantă. Nu vreau să intru-n rîndul oamenilor. Oamenii mă înspăimîntă, iar rîndul mă exasperează. Încerc să mă strecor; de dragul unei finalităţi. Dar pînă şi finalitatea mi-s’pare a fi ţinută tot în amprenta precarului. Moartea a devenit nesigură. Singurul lucru, care nu poate fi ratat, a rămas eşecul.
Privesc drept şi încerc să fiu convingător; dar nu reuşesc decît să năucesc. Nimeni nu mi-e egal. Nimeni nu vrea să-mi fie egal. Toţi îmi dau cu tifla.
Vreau să mă sustrag uniformizării. Nu mă doresc stabilit."
Bolnav de lepra îndoielii, Stere îşi luă paharul de pinot şi începu să se preumble pîn casă. Excitaţia preţios năvalnică a vinului şi prăbuşirile severe din a V-a de Şostakovici îi dedeau oarece stare de vomă amestecată cu o fericire ambiguă. I se părea că se scufundă într-o poveste alambicată despre mirosuri şi lume. Deriva orchestrei îl năucea cu sunete ce i se zbăteau încinse, animale ciudate şi sociabile care-l mai feceau să peardă urma vremii.
O vreme bearcă; nestătătoare.
Pauză; şi continuă cu concertul no. 2 de Rahmaninov.
Trase draperiile şi se-ntinse-n pat. Aerul erea de un violet mort; nuanţă la jumătatea serii. Încă se mai insinua putredă, mireasma unei flori. Pianul îl făcu să se strîngă în sine cu crampe dureroase, timp în care vinul se trecea şi el aşteptîndu-şi stăpînul să termine de exorcizat toate acele amintiri necunoscute despre o eternitate fără motiv.
Narcotizat şi greu de-atîta frumuseţe, se-nfioră tot cînd a apăru clarinetul... Ca o virgulă sfîşitoare în oboseala regească a unui cîntec pustiitor. Ca şi cum îndepărtarea se-ar fi cristalizat. Abea de-l mai trezeau panglicile aromate ale unui corn, că iar se dobora în neştirea clapelor; sau în vreun flaut amar şi bine mascat. Viorile boceau cînd şi cînd, fluviu gros de miere topită. Cu gînduri amestecate ca peşti beţi. Iar o tristeţe surdă intră în el cuţit şi-l spintecă zvîrlindu-l şi mai-n lăuntru decît plutea pe mîlul memoriei.
Melancolia lui Rahmaninov, ca o dîră de sînge vechi pe o zăpadă proaspătă.
"Sunt arhitect. Lumea cade şi se ridică. Numai eu nu. Nici nu cad; nici nu mă ridic. Ca şi cum aş fi departe şi dezlegat şi ca şi cum toţi ar fi hotărît să mă ţină frustrat; de a nu lua parte la prăbuşirile lor. Decît prin graţia poruncilor mele.
Un fel de ciumă subţire, cuconească; o boală ale cărei ravagii sunt chiar refuzurile celorlalţi. Anatema şi carantina, şi ţarcul pe care mi-l împletesc. Căci, dacă există o pedeapsă mai amară decît cea de a fi închis, este să fii fecut slobod dimpreună cu incapacitatea de a comunica.
Unde-mi sunt averile, domnilor contemporani ?"
Reuşi să se dea jos din iad, cu Fantezia Bergamască a lui Debussy. Zîmbi proaspăt spre paharul de pinot şi gîndi că i-ar plăcea să facă multe. Dar că niciodată nu va ajunge a le-ndeplini. Rîvnind plin de lipsire, se îmbrăcă să iasă. Paseri rebele cîrîiau pe deasupra pămîntului; iar Steriu şi-ar fi propus un strabism fermecător sau altă imperfecţiune, dar nu ochii lui care vedeau prea mult şi nu uitau nemic.
Steriu
"Pe la jumătatea lui noiembrie, am avut o duminecă de ticălos. Abea după ce-am plecat de la besearică am priceput prima dovadă şi-am simţit o străfulgerare de durere în minte, la gîndul unui sechestru - vaporos şi permanent ca un abur unsuros, pătînd iremediabil aerul acela de iarnă care nu mai vrea să vină; plin de fum şi fasole feartă şi arsură de coceni... Un fel de amprentă care să pustiiască totul în calea mea; ca o pedeapsă dată de cine-ştie-ce Dumnezeu drept şi nemilos. Pedeapsa de-a nu găsi pe nimeni.
Mi-am frînt picioarele şi căutările mele nu-şi aflară istov. Am trăit atunci un întreg sentiment de disgraţie. Erea o lipsire care mi se administra mie. Şi numai mie. Independent de ceilalţi; ceea ce era încă şi mai sfîşietor. Căci pînă şi ordinea numită hazard mă repudia...
Nu o dată, intrînd pe pămînt sfînt, am simţit că locul meu nu-i acolo şi că îndrăzneala nu face decît să tulbure... Ca şi o sfiiciune faţă de acel teritoriu mult prea înalt. O conştiinţă tixită cu păcate m-ar fi îndreptat mai repede spre refugiul iertării. Dar trecutul meu erea călduţ şi nehotărît, aparţinînd acelor aventuri lineare ce se desfăşoară în lăuntru, nu în arhivele celorlalţi. Aşa că mă privesc drept neserios, inapt de asemenea îndeletniciri penitente şi îmi doresc o poveste corupătoare.
O am luat razna pe străzi. Erea o fiertură lungă şi roz; înserare ameţită. Îmi doream să fiu agăţat. Nu să mi se dea atenţie; ci să mi se solicite atenţia. Un cerşetor. O curvă. Orice. Numai să mă merite."
