Un copil uns cu toate alifiile
Radu-Ilarion Munteanu
Popularitatea lui Emil Brumaru a fost caracterizată timp de o generaţie de o anume asimetrie: cei care l-au cunoscut ca poet, l-au îndrăgit definitiv, dar aceştia au rămas nu foarte mulţi. Pentru ca în ultimii ani să fie un titlu de glorie al unui număr crescând de edituri. Redescoperire sau descoperire târzie la nivelul marelui public? Răspunsul cade în ograda cercetătorilor fenomenului literar. Intenţia LiterNet.ro e să realizeze optim un proiect gândit chiar înainte de accentuarea vizibilă, în ultimul an, a resurecţiei de care aminteam, păstrându-şi, pe cât posibil, vocea editorială distinctă.De comun acord cu poetul, echipa redacţională a adunat versuri mai vechi, risipite prin periodice şi ediţii microscopice (Caietu' cu poezii) şi mai noi şi foarte noi în jurul volumelor publicate de-a lungul acestei ultime generaţii, oferind publicului liternaut un tablou sintetic din care lipseşte (firesc!) doar substanţa ultimelor volume lansate de edituri consacrate. Astfel, ediţia LiterNet.ro (din care vă prezentăm acum un prim volum), devine cea mai cuprinzătoare antologie poetică Emil Brumaru publicată până acum.
Dincolo de aspectul "cantitativ", această ediţie inovează şi la nivel structural. Autorul a acceptat sugestia echipei redacţionale de a selecta şi grupa, în capitole distincte, poeme cu acelaşi titlu extrase din volumele aferente, păstrând în cât mai mare măsură neatinse aceste volume drept alte capitole ale antologiei.
Astfel, în acest prim volum, apar patru capitole inedite, cuprinzând Elegiile, Cântecele naive, Bocetele de adult, dar mai ales Tamaretele, floarea de la butonieră, dacă nu chiar inima operei poetice “brumăreşti”. Această structurare ilustrează unitatea stilistică a tipurilor de poezii, contrapusă întrucâtva evoluţiei tonului spre un nu chiar surprinzător melancolic contemporan.
Cele mai multe volume de poezii semnate Emil Brumaru sunt lipsite de ilustraţii. Respectând nu numai tradiţia, dar mai ales marca sa identitară, această antologie poetică LiterNet.ro încearcă un al treilea element inedit: ilustrarea celor două volume de către doi artişti diferiţi. Acest prim volum propune publicului linia subţire şi zburdalnică a unui mai timpuriu colaborator grafic al nostru, Liviu Ovidiu Penea, care a ilustrat integral Bibliografia generală de Mircea Horia Simionescu şi parţial La 90 a până mai ieri decanului de vârstă dintre autori, regretatul Max Solomon. Ilustraţia următorului volum va purta o semnătură prestigioasă, care ne-a onorat acceptând colaborarea şi care va fi dezvăluită la momentul oportun.
Are, oare, sens o prezentare redacţională cu rolul de a conduce cititorul către pagina cărţii, redusă la asemenea amănunte, la urma urmei mai degrabă administrative? Fără îndoială, amănuntele erau necesare, în primul rând pentru identificarea originalităţii ediţiei. Dar semnatarul prezentării, care a avut privilegiul de a face parte, alături de redactorul de carte şi de artiştii ilustratori, din echipa editorială, resimte nevoia imperioasă de a dialoga măcar o clipă cu cititorii.
Reflexul simplificator l-ar reduce pe Emil Brumaru la condiţia de poet erotic. Fără îndoială, nu puţine elemente de erotism, prezente într-o savantă distribuţie, ar putea justifica oarecum eticheta. Dar... numai până la un punct. Aceste elemente, departe de a fi un scop (poetic) în sine, nu reprezintă decât ludice mijloace extinse de expresie poetică. Pentru a nu ne angaja nicicum într-o contraproductivă polemică, vom evita orice raportare la proza foarte la modă a unei generaţii altfel dotate, nucleul autointitulat fracturist y compris. Dar vom îndrăzni a spune fără echivoc că între erotismul mai mult sau mai puţin nevrotic al unui recent premiu Nobel şi fermecătoarea poezie de gen marca Brumaru distanţa e cosmică. Am spus “fermecătoarea” pur şi simplu deoarece fraza cerea un epitet, dar am spus-o conştient de incapacitatea funciară de a găsi un cuvânt care să exprime suficient de exact magia lecturii unei tamarete înflorite în jurul versului detonator Dacă lui Lou vaginu-i cînta Apollinaire.
Odată, însă, exprimată şi această dimensiune esenţială a poeziei “cerşetorului de cafea”, nu mai putem evita provocarea naturală a unei încercări de a explica mecanismul seducerii cititorului. Lista cuvintelor rare, suma nuanţelor sagace produse de critica nu mai puţin sedusă ar depăşi spaţiul unei prezentări, al cărei scop nu e altul decât de a conduce cititorul la carte pe un drum cât mai scurt. Scurtă va fi atunci şi formula modelului perceptiv pe care-l propunem. Poezia erotică a lui Brumaru nu riscă nicicând şi nicicum să eşueze în vulgar deoarece poetul rămâne funciarmente copil. Un copil uns cu toate alifiile, trecut prin toate experienţele, care are forţa uluitoare şi misterioasă de a-şi păstra inocenţa în faţa savorii indicibile a erosului privit fără prejudecăţi. Fraza care, îndrăznim a crede, explică levitaţia literară a poetului deasupra oricărei mlaştini senzoriale, vine tot de sub pălăria tutelară a eternului nenea Iancu, prin gura dragului nostru pedagog de şcoală nouă: că'z doară naturalia non sunt turpia.
