Ipoteze privind poezia lui Emil Brumaru
Liviu Antonesei
Un autor care mă tot blochează
Mi-a plăcut, de cînd am făcut cunoştinţă cu ea, poezia lui Emil Brumaru. În acelaşi timp, îl cunosc de vreo jumătate de viaţă pe autor şi asta m-a pus mereu într-o situaţie cumva blocantă, oarecum perplexantă. Nu e tocmai obişnuit, pe la noi, să-ţi placă şi să apreciezi autori în viaţă, ba îi şi mai cunoşti pe deasupra. Aşa se face că nu am scris, pînă acum, decît două articole despre poezia sa - prima oară în 1983, la trei ani de la apariţia Dulapului îndrăgostit, cea dintîi antologie masivă a poetului, deşi punctul de plecare era chiar antologia!, de unde se vede că mi-au trebuit aproape trei ani ca să mă deblochez, a doua oară în decembrie 1988, cînd părintele tamaretelor se pregătea să devină semicentenar, chestie care avea să mi se întîmple şi mie peste un număr de ani.Şi, ca să fiu sincer pînă la capăt, în fapt, cel de-al doilea articol îl topea, îl extindea şi îl nuanţa pe cel dintîi. Iar acum, normal, îl voi topi pe cel de-al doilea în textul de faţă, ţinînd desigur seama de noile apariţii editoriale ale poetului, că doar nu mi-am schimbat între timp părerea, nici lui nu i-au scăzut opera şi / sau vizibilitatea. Mai mult, este un autor pe val, cum se spune şi, ca unul care am crezut mereu în marele său destin poetic, sînt foarte bucuros că lucrurile stau aşa.
În ultimii ani, dimensiunile remarcabile ale acestei opere lirice au ajuns la apogeu. Au început să i se dedice volume monografice, nu doar capitole în cărţile celor mai importanţi critici, a dat la lumină o parte din poemele din fostele "carnete secrete", din care înainte de 1989 putea doar să citească altora, nu să le şi publice, iar antologia de faţă urmează alteia scoasă de editura Cartier de la Chişinău în două ediţii deja, prima în două volume, cealaltă, mai bogată, aproape o integrală lirică Brumaru, în trei. Aceste evoluţii, cum vă daţi seama, n-au contribuit la scăderea capacităţii mele de a mă bloca, ba din contra. Aşa că, atunci cînd mi s-a propus să scriu prefaţa la acest al doilea volum al ediţiei, prima mea reacţie a fost să refuz! În fond, scrisesem deja două articole, îmi dădusem obolul faţă de marele poet, mă puteam socoti absolvit. Doar că dracul nu stă liniştit! Pe de o parte, presiunile amicale ale editorilor, pe de alta, faptul că, totuşi, mie îmi plac provocările, m-au scos din blocaj. Aşa că am acceptat dar, ca să nu-mi pierd cu totul deprinderea blocajului, am terminat textul în ultima clipă!
O precizare tehnică este necesară. Acest volum cuprinde poeme din volumele / ciclurile Fluturii de pandişpan (1970), Julien Ospitalierul (1974), Gînditorul monden (1998 - 2000), precum şi ineditele din antologia din 1980, amintită deja. Ei, bine, textul meu nu se referă doar la poemele antologate în acest volum, ci la ansamblul poeziei lui Emil Brumaru. Este un eseu despre Brumaru, despre poezia acestuia, aşa cum o percep eu, pentru că sînt şi eu un cititor!, şi cum o pricep eu, după puterile mele de comprehensiune, analiză şi interpretare. Care sînt cele ale unui scriitor, nu ale unui critic literar, pentru că nici nu sînt unul, deşi, mai mult sau mai puţin impresionist, m-am pronunţat, probabil, de-a lungul timpului, asupra mai multor sute de volume de literatură.
O cosmogonie scrisă pe mantaua lui Cehov
Întreaga operă de pînă acum a lui Emil Brumaru - mult mai întinsă decît ne-am aştepta de la leneşul care se laudă poetul că ar fi! -, comentată în sute de articole şi în cărţile despre poezia contemporană ale celor mai importanţi critici de azi dar, caz foarte interesant, şi în cele ale unor autori tineri sau foarte tineri, a impus, fără urmă de îndoială, un autor de o originalitate spectaculoasă, creator al unui univers poetico-ficţional recognoscibil chiar şi doar la lectura cîtorva poezii, dacă nu cumva şi numai a cîtorva versuri. Despre Burmaru s-a scris foarte mult şi adesea exact, spunîndu-se nu puţine lucruri importante, dar - vai! - nu şi esenţialul. Vreau să spun: au fost enumerate, clasificate şi catalogate - uneori cu minuţie diabolică! - elementele alcătuitoare ale universului său liric, a fost relevată neobişnuita stăpînire a regulilor retoricii poeziei, comparabilă doar cu cea a unui Şerban Foarţă - nu degeaba aceşti doi autori pot fi socotiţi un fel de fraţi lirici! -, s-a vorbit despre convenţia naivităţii (potrivită formulă, de altfel!), despre pansenzualismul acestei poezii, despre dimensiunea sa ludică sau despre caracterul său intimist ş.a.m.d. Din păcate, aproape nimeni (deşi, de pildă, Ştefan Aug. Doinaş, în eseul pe care i-l dedică în Lectura poeziei, era foarte aproape de aşa ceva) nu s-a întrebat spre ce conduc toate acestea, care este finalitatea ultimă a unei atari anevoioase, laborioase îndeletniciri: să faci (anglo-saxonii folosesc pentru scriitor şi termenul maker, iar spaniolii el hacedor, ceea ce ar însemna, în ambele limbi, făcător, care trimite la facere, chiar la Facere, la Geneză...), deci să faci poezie de spiţa cea mai înaltă pornind de la elementele zise umile nu e deloc uşor, mai ales atunci cînd mai toţi colegii de generaţie şi, mai cu seamă, cei din generaţia anterioară lucrează pe suprafeţe enorme, la scară cosmică, alcătuind urieşeşti cosmogonii ori debile mitologii, utilizînd o recuzită ce depăşeşte constelaţiile infinite ale Universului!Aş putea presupune că blîndul nostru autor, Îngerul Emil Brumaru, excedat cu asupra de măsură de aceste cosmogonii ale "Universului mare", de lucrul la scară macrocosmică din volumele colegilor săi, şi-a propus să schimbe perspectiva - cîştigîndu-şi o invidiabilă singularitate! - , să ne ofere - el! - o cosmogonie oarecum a rebours sau a l`envers, miniaturală, uneori microscopică, însoţită de o teogonie (şi, deci, de un panteon pe măsură): Glycera, detectivul Arthur, Julien Ospitalierul (în versiune prescurtată, J. O., adică Jo, adică Jupiter!), Reparata (cea cu trei ţîţe, ca femeia matriarhatului, în binecunoscutul roman "mitologic" al lui Gunther Grass), "îngerii de catifea", Şarpele de mătase, Fiul ş.a.m.d. O cosmogonie care ne oferă un univers fără centru, o cosmogonie a unei atotîntinse provincii, cumva ca în lumea de altădată a lui Anton Pavlovici Cehov, pe care - nu-i vreun secret - Brumaru îl iubeşte fără măsură (şi bine face!) şi pe care, de cîte ori scria Roua lecturii, îl cita cu regularitatea unui metronom bine reglat. Panteonul acesta, aparent atît de disparat şi de contradictoriu, este totuşi de o stranie coerenţă, ceea ce mă duce cu gîndul la construcţiile halucinant coerente ale gnosticilor, chiar dacă aceia lucrau la nivelul Universului mare, la scară cosmică.
Nevinovata utopie
Dar şarpele (fie el şi brumarian, deci de mătase!) şi-a băgat coada în ipoteza mea exact în clipa în care mă aşteptam mai puţin: aceasta să fie, oare, finalitatea ultimă a poeziei lui Emil Brumaru? Simpla ironizare, prin pastişă/parodie, a cosmogoniilor "serioase" propuse de colegii şi vecinii săi literari? Atîtea cărţi scrise, ba chiar şi tipărite, doar pentru a servi o lecţie acestora? Cum binecunoscutul spirit ludic al autorului e evident, aş fi putut răspunde pe loc: da, asta a vrut să facă poetul şi exact asta a făcut! Doar că, rămînînd la acest răspuns, am fi sărit peste caracterul serios al jocului, semnalat de toţi teoreticienii, de la Schiller la Huizinga şi Caillois. Pentru că, citind cu atenţie cărţile acestui înger ciudat, cu vizibile semne ale căderii, citind mai ales volumele antologice ample, de la Dulapul îndrăgostit la cele scoase de Cartier, care fac o foarte atentă sistematizare a întregii opere de pînă la ele, îţi dai seama că miza e mult mai serioasă decît poate să pară la prima - şi superficiala - privire. Prea multă materie (chiar dacă, în general, "moale", "catifelată", "lichidă", "fluidă", incertă, nesigură) este aglomerată aici, în acest univers sui generis, prea multe lucruri şi fiinţe transgresînd regnurile îl populează, prea multe acuplări şi hibridări ciudate, prea pare totul ales cu infinită grijă, aglomerat cu sistemă, ordonat (în ciuda aparentei dezordini), ca să nu sesizezi straneitatea lumii lirice propuse şi să nu constaţi că rezultatul ultim al acestui efort liric gigantesc, cu atît mai gigantesc cu cît e făcut din "cele mici", este de fapt o utopie, o straniu de frumoasă utopie "pre versuri tocmită".Din ce anume este "construită" această utopie au arătat-o alţii, chiar dacă n-au izbutit s-o definească cu exactitate, aşa încît eu mă voi limita doar să citez, în întregime, două admirabile poeme în care aceasta se relevă în două frumoase mise-en-abîme. Iată, Prezentare, prima dintre ele:
|
"Trăiam în bulion, trăiam în fructe, În dulci latrine cu hîrtii murdare, În untdelemn duceam naive lupte, Sticlele mele aveau dop de soare. Iubeam păieanjeni fără ca să-mi pese, Şi lîngă ziduri mirosul de var; Pe tăvi dormeam alături de mari fese De piersice roz-albe ce transpar. Iar perna mea, ca laptele de moale, Puf de cocor ce zboară-n ea avea. Piperele cu rangurile sale Vechi pretendent-au fost la nara mea. Şi pentru-a-mi fi stăpînă şi regină Peste imperiul vast de lene calmă În faţa mea creştea ciuperca fină Cu reverenţe şi cu spori în palmă". |
|
"Dulap obscur, în tine arde-un înger Îmbobocit pe rîşniţi de cafea Visînd piper rotund şi zahăr cubic, Fără să-ţi ştie taina nimenea. Ouă adînci cu-amiezi sub coaja fină Tu-ascunzi tăcut, miresme ce le ierţi, Dulci farfurii cu sufletul ca roza De parfumat lîngă mari peşti inerţi. Dar la amurg cotloanele de umbră Pline-s de spaima furilor gîndaci! Unde e cheia tandră şi subţire Spre-a rupe neputinţa-n care zaci? Ca s-auzim cum pentru-ntîia oară Cuţitele vorbesc de mărul acru Şi scos suav din căni miezul de apă Să-ţi tremure pe rafturi, dulap sacru". |
Sigur, aş putea lua acum una din aceste poezii, aş putea-o diseca, aş putea să-i precizez "figurile", să semnalez ineditul, originalitatea, ineditul asocierilor. Şi aş face observaţii foarte corecte, de altfel, aş putea chiar poza în expert desăvîrşit al "ingineriei textuale". Dar, pe de o parte, aceste lucruri sar practic în ochi, pe de alta, nu sînt poetician sau stilistician, deci nu stilul mă interesează, ci viziunea, ceea ce mă intersează, de altfel, în primul rînd, la orice mare - ori măcar important - scriitor.
O anti-mimesis radicală şi o întîmplare sosită din memorie
Revendicîndu-se de la o viziune de factură utopică, dar şi ucronică, cum vom vedea, de bună seamă că poezia lui Emil Brumaru nu calcă deloc pe urmele mimesis-ei de tip aristotelic şi, cu atît mai puţin, pe cele ale mult mai vulgarei teorii a "reflectării" legată de realismul socialist. Este o viziune a cărei origine trebuie căutată, mai degrabă, în marile opere iniţiatice. Ea nu este cu niciun chip "reflectare" (oricîte elemente ale lumii "reale" am întîlni aici, pentru că nu elementele fac lumea, ci ele sînt aduse în lume de şi prin viziunea adoptată!). Tot ceea ce se întîmplă în această lume, în acest microcosm, de n-o fi un fel de El Aleph borgesian, nu are nimic comun cu spaţiul şi timpul "reale", cum i se părea postfaţatorului de la Dulapul îndrăgostit, dl. Alex Ştefănescu, dacă nu e cu supărare, pentru că poezia lui Brumaru nu este una mimetică, ci una utopică şi vizionară. De fapt, "toate se întîmplă" (şi se întîmplă fabulos de multe şi ciudate aventuri în această lume) în non-spaţiu şi ne-timp, deci în utopie şi ucronie, în vesela şi trista, melancolica "slavă stătătoare", despre care vorbea poetul, marele poet interbelic, din a cărui Riga Cripto şi lapona Enigel a deprins şi Emil Brumaru cîte ceva. Un pic de meşteşug, că apropierea de viziune ţine de confraternitatea spiritelor.Îmi amintesc că în timpul unei "călătorii de documentare", de pe la începutul anilor optzeci, la o întîlnire cu cititorii de undeva din Judeţul Suceava, o spectatoare s-a arătat interesată de cele ce vrea să spună poetul în poezia Apocrifă, pe care acesta tocmai o citise, iar eu o citez:
|
"Timpul ceasurile-şi plimbă Îmbrăcate în civil. Dintr-un cîine curge-o limbă. Apoi trece-o săptămînă. Cuiul intră în perete Şi găleata în fîntînă. Şi-n bucătăria pură Cănile se coc şi-aşteaptă Atîrnînd cu apa-n gură.". |
