Cărţi-hărţi
Delia Oprea
Uneori cărţile pe care le citim sunt descrieri, locuri, oameni, fapte; ai impresia că în faţa ochilor ţi se derulează un film: culori, iubiri, personaje bine conturate, vieţi coerente, străzi sau oraşe.Alteori, însă, cărţile sunt nişte hărţi, care se leagă în atlasul unui timp sau spaţiu. Sunt hărţi, fără îndoială, dar niciodată semnele convenţionale nu sunt incluse sau uşor de găsit, verdele nu e sigur câmpie şi culmea nici apele nu sunt trasate cu eternul albastru, pentru că aceste hărţi sunt de uz individual, fiecare odată intrat îşi poate compune relieful din propriile amintiri, trăiri sau imaginaţie. Şi totul se transformă într-o magică conlucrare între cel care a scris cuvintele şi cel care le descifrează semnificaţia, care se plimbă pe liniile trasate şi înţelege relieful pe care simplele linii îl semnifică, adâncimi care se nasc din profunzimile celui care descifrează.
"Vrăjitoarele grase nu sunt arse pe rug" este un astfel de atlas, hărţi ale unui timp dramatic, împărţit, în înainte şi după, de o graniţă, suntem şi noi acolo, răspândiţi până la alienare. Care dintre noi, de fapt, nu vom şti, pentru că harta are scara 1 la noi toţi, scară prea mare pentru a vedea amănuntele dar insuficientă totuşi pentru a cuprinde întregul... sunt capricii, în sensul dat de Goya şi toţi cei care au folosit acest mod de exprimare, dar Vlad T. Popescu foloseşte în locul desenelor cuvinte care trasează, apoi tot ele schimbă umbrele, realitatea se afundă în imaginar dar printr-un joc atât de subtil încât în faţa grotescului imposibil simţi încă înţelegere pentru că ai fost condus din real fără să ştii. Eşti complet prins în jocul liniilor, al caricaturii, al capriciului, în somnul raţiunii care îţi naşte monştrii, dar se întâmplă că şi monştrii cad în somn şi atunci te întrebi candid care sunt visele lor. Nimic nu mai pare imposibil, locurile sunt guvernate de alte legi, pe care local le înţelegi şi accepţi, fără însă să scapi de senzaţia de coşmar, care însă nu pare a aparţine unui somn ci realităţii pe care am trăit-o. Această carte este o carte de hărţi, ale unui timp, pentru că sunt timpuri în istorie în care realitatea naşte monştrii, raţiunea nu are nici un rol, nu e nici măcar adormită, este aneantizată.
Vlad T. Popescu nu îşi omoară vrăjitoarele pentru că ele joacă un joc, ele se caută, se adună, se despart şi tot drumul, din capriciu în capriciu, ai impresia că înţelegi rolul lor, ele par că au grijă de univers când de fapt doar veghează să nu calci alături de semne, te îndrumă să nu te rătăceşti, nu ai voie să te rătăceşti pentru că labirintul are totuşi o ieşire, dar nu e uşor de găsit. Cartea aceasta nu este un răspuns, nici măcar o speranţă este doar o hartă, dar uneori hărţile, ţinute corect în mâini, ajută la orientat...
