No one is her chain sau reconstrucţia unui sentiment
Irina Ohanisian
Greu de făcut abstracţie de faptul că avem de-a face cu un text scris de patru femei - ca femeie, nu pot să-mi abţin curiozitatea despre cum ar comenta un bărbat scrierea de faţă. Mi-a plăcut la prima lectură, şi la a doua, probabil şi acum, când am recitit-o a nu ştiu câta oară pentru a-i scrie o prezentare. Ca să reiau un clişeu, aş putea spune chiar că m-am regăsit în ea, asta înseamnă de fapt că mi-a plăcut. Un sentiment mai curând amar, căci am perceput-o la modul trist încă de la început. Admir multe scriitoare, totuşi de plăcut în sensul de plăcere nu mi-au plăcut cu adevărat decât cărţile unor bărbaţi. Iată un gând care îmi vine acum pentru întâia oară: ca să îţi poată plăcea ceva, trebuie să te relaxeze, ca să te relaxeze, trebuie să te ajute să evadezi din tine, ca să te ajute să evadezi din tine trebuie să îţi fie cumva străin, diferit. Şi nu am să insist asupra faptului că o femeie este de cele mai multe ori diferită la nivelul palpabil al sufletului de un bărbat.Cristina din scenetă îmi aminteşte mult de mine la o vârstă pe care nu mi-o iubesc - vârsta ei. Prima îndrăgosteală, căci mai târziu vom conveni cu toatele că nu merită să o numim prima dragoste. Un sentiment de care ne amintim cu zâmbetul pe buze, ca să nu recunoaştem că de fapt ne provoacă amărăciune. Câte iubiri de la treisprezece ani durează, sau măcar devin fapt? Cel mai adesea nici una. Noi, fetiţele crescute mari, îi vom zâmbi lui Tudor (numele pe care Cristina nu îl va uita niciodată şi, probabil, va evita cu delicateţe să îl dea copiilor ei) de la distanţa timpului care ne separă, de după geamul noii camere în care locuim. Finalul scenetei, ultima secvenţă. Final deschis, pentru o iubire copilărească cu final închis. Ca un cititor cu parti pris ce sunt, nu m-am întrebat ce s-ar fi putut întâmpla cu ei, după un timp - asta mi se pare să conteze cel mai puţin, ceea ce înseamnă mai puţin decât deloc. Ca fetiţă devenită adolescentă, vă spun că iubirea Cristinei nu putea dura aşa, era insuportabilă, umilitoare, de neîngăduit. Trebuia să treacă în altceva, pentru că altfel... Aşa se face că Tudor îi apare vizavi (aici s-ar potrivi mai bine un cuvânt hibrid, româno-franţuzesc, "vis-à-vis"), se uită la ea, o recunoaşte, îi zâmbeşte. Deci - Happy End? Nu. E vis ceea ce ea vede pe geam? Nu, oricât ar fi de miraculos, e chiar Tudor. De fapt, despre miracol este vorba, despre ceea ce devin iubirile noastre de fetiţe, despre locul unde ni se duc visele după ce ne trezim, după ce ne decidem să le uităm, dacă nu au fost tocmai plăcute. Şi îndrăznesc să spun că niciodată primele iubiri ale unei fetiţe nu vor fi amintiri plăcute, pentru că fetiţele fac în general lucrul acesta, se îndrăgostesc cu adevărat pentru întâia dată pe la treisprezece ani. Fiind vorba de o iniţiere mai curând dureroasă, nu poate dura, iar ea, Cristina, nu va trece mult şi se va ridica din propriul plâns de pe covor, pentru a se muta într-o casă nouă, de la fereastra căreia îi va zâmbi lui Tudor, care va veni spre ea, zâmbindu-i la rândul său. Final neaşteptat: dragostea trebuie să fie fericită sau nu va fi deloc; durerea va fi convertită în altceva sau ne va anihila. La fel de crud ca lupta pentru existenţă. Şi atunci nu avem oare dreptul să ne întrebăm unde sau când e de fapt iubire? În suferinţa iniţială, pe care o datorăm pentru totdeauna inaccesibilului Tudor sau în ceea ce putem spera că e un sentiment reciproc, care ne va reda demnitatea? Un lucru e însă cert: Cristina îl iubeşte pe Tudor, Cristina îl va duce pe Tudor cu ea în viaţa ei, oriunde se va muta. Dacă ascultă un cântec de Chris de Burgh atunci când se îndrăgosteşte de Tudor, s-ar putea ca mai târziu, când îi regăseşte privirea de la pervazul geamului din camera ei nouă, să se identifice mai curând cu fata din cântecul lui Reamon... "cos' she'd say, it's OK, I got lost on the way, but I'm a supergirl, and supergirls don't cry... And then she'd say that nothing can go wrong. When you're in love, what can go wrong? And then she'd laugh the nighttime into day, pushing her fear further long... You can see in her eyes that no one is her chain..."
Mie una, sfârşitul mi-o arată pe Cristina ca pe o învingătoare învinsă. Veşnic zâmbindu-i lui Tudor, cel pe care l-a întâlnit pe când avea treisprezece ani, care acum o priveşte şi el, dar numai pentru că nu se putea altfel. După ce aţi citit sceneta celor patru Cristine, poate n-ar fi rău să (re)vedeţi filmul acela danez al lui Christopher Boe, Reconstruction. Destinul Cristinei, contorsionat de iubirea pentru Tudor, există desigur şi la genul masculin: împărtăşită sau nu, prezentă sau trecută, iubirea este de fapt un verb şi nu durează decât un timp. Prezentul se atinge de trecut în câteva puncte tari, nevralgice, iar în rest, nu există. Suferinţa e a fiecăruia în parte, la fel şi iubirea, numai că aceasta are menirea de a ne scăpa de singurătate, fiind astfel cealaltă faţă a suferinţei, al doilea picior pe care nu întârziem să ni-l inventăm de îndată ce ne simţim puţintel şchiopi. Noi fetele, cam în jurul vârstei de treisprezece ani...
