Un paseist
Dan Cristea
Ceea ce s-a observat mai puţin la Traian T. Coşovei e faptul că, în realitate, poetul e un paseist. Cadrul modern, metropolitan, al versurilor sale, luminile de neon sau scrâşnetele maşinilor de oţel sunt lucruri înşelătoare, dacă nu superficiale, şi, în orice caz, ele nu provoacă în sensibilitatea autorului exultanta însoţitoare a sentimentului vieţuirii moderne. Dimpotrivă, gara de provincie, peronul, aeroportul dezafectat, cinematograful de cartier ori bodega de periferie, într-un cuvânt realul mărunt şi stingher reprezintă locurile simbolice ale poemelor lui Coşovei. Acestea sunt locuri de "margine", mai mult fantomatice decât reale, iar poetul se doreşte a fi în totul un "marginal", un frate de cruce al declasaţilor, al dezmoşteniţilor şi perdanţilor vieţii, al celor arătaţi cu degetul în lume.Sentimental până în cele din ultime fibre, el alege aceste spaţii ale nimicului şi pentru faptul că aici se pot manifesta în voie melodrama şi melancolia, singurătatea şi tristeţea, trăiri îndreptate cu precădere cu faţa spre trecut. De un trecut, de astă dată al lecturilor, sunt legate şi amintirile livreşti cele mai pregnante, care furnizează poemelor lui obsesive imagini recurente, cum sunt cele provocate de Fetiţa cu chibrituri, de Cei trei muşchetari sau de Robinson Crusoe. Aşadar, deşi la prima vedere am avea de-a face cu peisaje ori cu pasteluri moderne, poemele lui Coşovei se constituie, de fapt, în proiecţia unor "stări de spirit" care explorează şi exploatează deopotrivă trecutul amintirilor, în construcţia temporală a poeziilor, prezentul e un exces al realităţii, dar şi locul de deversare, adesea abject şi condamnat pentru asta, al iluziilor trecute. Este de urmărit astfel, în jocul şi prin jocul imaginilor, cum, de pildă, "un cuvânt vechi" îl aruncă pe poet "înapoi în timp" sau cum, înmagazinat în sfere de cristal, "trecutul strălucea într-o flacără de magneziu aruncând umbre în viitor". Un viitor, de altfel, aproape imposibil în poezia lui Coşovei, căci, aşa cum sună şi titlul unui poem, e vorba în ultimă instanţă de "viitorul trecut", timp care, în absenţa protagoniştilor ca şi dispăruţi, rămâne doar ca loc de manifestare al dorinţei: "Cu labe uriaşe de cârtiţă viaţa mea/ va săpa galerii până la tine.// Dar tu de mult nu mai aştepţi ceaiul./ Dar eu de mult nu mai sunt în poemul Madame Bovary", eul figurii creatoare (celebrul "madame Bovary, c'est moi") e legat, de asemeni, de o "lume care îşi aminteşte ceva, trosnind ca o creangă/ sub apăsarea trecutului", pentru ca în alte versuri, figurând starea de impas total şi de retragere din cuvinte, aceeaşi entitate temporală, ea însăşi ameninţată de dezastrul existenţial, să fie resimţită precum "o răsuflare caldă apropiindu-se prin pereţi/ ca lama buldozerului". Găsim aici o senzaţie-cheie pentru poezia lui Traian T. Coşovei, de la care pleacă într-un fel construcţia universului său personal, şi anume, senzaţia pericolului intim, dar deopotrivă creator, imanent actului liric.
Tema trecutului se bazează pe o astfel de senzaţie, stânjenitor-benefică, pentru că incongruitatea sa cu prezentul, atât al situării cât şi al enunţului, nu poate fi ocolită. Dar tocmai acest trecut este cel care intervine, de fiecare dată, salvator pentru continuitatea demersului poetic. Aflat "pe la sfârşitul cuvintelor", cum spune poetul, altfel spus, aflat într-o criză a scrisului, a discursului liric, când totul pare a fi fost spus, poezia e dusă mai departe nu din alte pricini, dar fiindcă "trecutului i se face dor de nefirescul de a mai fi în viaţă". Iată, prin urmare, una dintre obsesiile poeziei lui Coşovei: un trecut ce nu vrea să dispară, un trecut nostalgic şi caraghios cumva, frizând legile normalităţii prin dorinţa de a supravieţui. Chiar negat ori contestat, acesta se va reîntoarce precum o fantomă.
Contrapunerea trecutului, ca timp stilizat, însufleţit de o anume graţie, dar şi aproape cufundat în uitare, cu prezentul, ca timp al banalităţii, derizoriului, izolării şi ironiei, nu apare nicăieri mai precis conturată ca în poemul "Aproape am uitat" din care cităm: "Aproape nu mai ştiu,- / aproape am uitat pălăriile bunicii, rochiile lungi/ şi vinul vechi cu care am petrecut / în alt timp... // Ori brutăria din colţ, de unde cumpărai / somnoroasele cornuri de dimineaţă. Decoraţiile bunicului / care nu m-au făcut cu nimic mai eroic,- / lăzile în care am răscolit împreună duhul împăienjenit / al unor vremi trecute. // Aproape nu mai ştiu, aproape am uitat. // Numai prezent. Numai câinele care trece strada. / Numai ziarul de azi purtat de vânt,- / numai singurătatea care soseşte în oraş cu ultimul tramvai. // Numai noaptea,- / târziu / când mă plimb ironic şi / înfofolit în lumea mea mică, odată ca niciodată,- / când oraşul doarme liniştit ca un navetist într-o gară / când regele îngheţatei strănută în somn / şi regina autoservirilor se plimbă pe străzi / cu şiraguri de salamuri la gât".
Pe opoziţia trecut / prezent Traian T. Coşovei descoperă temele existenţiale ale poeziei lui, tot astfel cum descoperă că viaţa şi poezia însăşi se plătesc în cele din urmă. Între cei doi timpi, de altminteri, nici nu există o mare diferenţă, căci timpul capătă aici înfăţişarea unui circuit în care "totul trece şi totul revine aproape deodată". Momentul evadării din trecut coincide astfel cu momentul enunţării că prezentul a devenit deja trecut. De aceea, autobiografia lirică pe care poemele încearcă s-o ia în stăpânire, lucru vizibil mai cu seamă în ultimele volume ale autorului, este povestea nu numai a unor "vieţi paralele" ori a unei "vieţi trăite pe mai multe cărări", ci "povestea celor o mie şi una de vieţi". Timpul prezent, al enunţării, din multe poeme se transformă aproape instantaneu în incipitul unei imagini care, din perspectiva devenirilor, vorbeşte despre un timp revolut. Existenţa e înşelătoare, conţinând un element furtiv în sine, căci, aşa cum afirmă autorul, "viaţa însăşi deschide vieţi c-un şperaclu de senzaţii fugare".
Nici prezentul şi nici trecutul nu oferă însă imagini idealizate. Dacă cel din urmă este un timp plin, mai ales prin amintirile iubirii şi ca depozitar de experienţe şi înfăţişări existenţiale, el poate fi, şi este cel mai adesea, un timp al ignoranţei mulţumite ("din fotografii zâmbeşte ca un idiot trecutul tău de ciclist") ori al autoamăgirii care exclude dintre semnalele universului de luat în seamă confruntarea adevărată a vieţii cu moartea. Lumea astfel văzută este aparenţa unui fals spectacol de sunet şi lumină, un tranchilizant ori chiar un narcotic pentru fiinţa lirică: "Sub stele îndesate cu pumnii / universul întreg părea un sughiţ de neoane / un sunet prelung sfâşiat de cămile şi acordeoane- / un cântec lătrat de orgi de nisip, picurat din ceasuri de apă / o poveste de spadă şi capă / adormind viaţa mea, legănând-o sub trenţe / visând la eter şi mangal / oblojind-o cu clor, sugrumând-o în zdrenţe / cu maţe de cârpă, cu câlţi, cu bulendre / până când moartea însăşi părea un glob luminos de / ifose, toane şi mendre / transcriind suflet de suflet, vis după vis, natură lângă natură" (Îngerul de plumb).
De acum înainte însă, şi în special în culegerile de versuri de după '90, imaginea vieţii şi implicit a scrisului vor fi aproape indisolubil legate metaforic de "oţelul pumnalelor", de sânge şi rană, enunţându-se noi proiecte de schimbare a atitudinii şi mesajului liric. Tema pericolului intim, dar creator se dezvoltă şi se ramifică, în acest sens, poetul se războieşte cu portretul său acreditat aşa-zicând, de caligraf graţios al realului, de trubadur fantezist şi de artificier al figurilor de stil. Cum şi anunţă într-un vers, "viaţa pe barbut de cuvinte, pe nemurite... era pe sfârşite". Jocul gratuit cu poezia aşadar ar trebui, socoate poetul, să înceteze, sosind ceasul "când sângele îşi întreabă culoarea: fiinţă, nefiinţă?". De aici rezultă poeme de confruntare cu ceea ce se considera a fi înseşi darurile naturale ale poetului Traian T. Coşovei (muzicalitate, imagism, spontaneitate verbală) şi o lirică, în genere, a păcatului şi a iertării. Două motive înrudite între ele conduc această lirică, şi anume, cel al "neiubitului" (La Chanson de mal-aimé al lui Apollinaire se impune aici drept termen de comparaţie) şi cel al "băiatului rău" (Bad boy) care "savurează dezastrul, maculează hârtia", dar care, totuşi, prin poemele pe care le scrie într-o lume ce somnolează alături, nepăsătoare, pune în încurcătură moartea însăşi.
Descoperind "drumul şerpuitor dintre viaţă şi moarte", poetul îşi ia în răspăr "chipul prăbuşit în cuvinte", se critică şi se dojeneşte, se incriminează şi îşi cere iertare, îşi scoate în faţă rătăcirile, atât pe cele din viaţă, cât şi pe cele din artă ("bâjbâiam între cuvânt şi ocară şi sudalme/ meşterisem din nou ovaţiile şi bătutul din palme"), se autoironizează şi polemizează în acelaşi timp cu păreri emise asupra sa pe care le socoteşte false ori minimalizatoare. În Pâine şi circus, de pildă, Coşovei se mustră pentru faptul că şi-a "atârnat cuvintele-n jugul / dintre plictis, sictir şi delir", optând, pentru moment cel puţin, pentru o estetică de sorginte argheziană, aflată între "jeg şi aureolă". El îşi dereglează, în acelaşi sens, fluxul imagistic incontinent şi muzicalitatea funciara cu care şi-a cucerit audienţa la începuturi, căutând un ton compus din mai multe discursuri şi recurgând astfel la dialog sau la limbajul picant, de cartier, al "băieţilor răi". Există foarte multă luciditate şi o profundă încercare de redescoperire de sine în aceste versuri care, printre altele, de la figura creatorului trec la figura scrisului impersonal, unde rolul creatorului e mai cu seamă acela de a asculta "cum se îndeseşte mărunt zgomotul scrisului pe hârtie- / cum se înroşeşte încet pagina albă".
Traian T. Coşovei este, în această privinţă, poate singurul poet al generaţiei sale care se supune nu numai unui examen autocritic, dar care şi ştie să scoată convingătoare motive de inspiraţie din propria scriitură şi confruntare cu sine. Lirica lui de acum se constituie din repetate asalturi la adresa "paradisurilor artificiale", de care autorul se scutura rând pe rând precum şarpele de propria sa piele. Poetul ajunge astfel ia scriitura autoreflexivă nu prin mimetism, ci prin dramatismul trăit şi asumat al unui portret în mişcare care declanşează resorturile verbale. Căci până la urmă, ceea ce salvează imaginile sau povestea acestui "chip prăbuşit în cuvinte" sunt tot cuvintele, "migratoarele", cum sunt numite, venite izbăvitor nu din "noapte, din abisuri, din hău", ci din "culoarea vieţii" cu care adesea se confundă.
