Arta de a fi cusurgiu
Cristina C. Silion
Cine are îndrăzneala să înfrunte întrebări tari şi adevăruri teribile nu ar trebui să rateze replicile (şi tăcerile) personajelor din Înmormântarea. Citind piesa lui Péter Nádas şi urmărind, în paralel, fotografiile din spectacolul pus în scenă la Teatrul de Comedie, am avut senzaţia că mi-am dat întâlnire cu cele două personaje care îl aşteptau, odată, pe Godot.De data aceasta, Actriţa şi Actorul se frământă, caută, îşi pun întrebări. Ei nu aşteaptă, ci ridică probleme şi acţionează. Vor să ia în stăpânire locul, "scena", vor să se ia în stăpânire pe ei înşişi. Întrebările şi constatările lor, făcute pe tonul cel mai banal şi deseori burlesc, sunt sâcâitoare. De aici vine şi comicul. "Trăim", afirmă unul dintre ei. "Necazu-i că omul, în sinea sa, nu valorează nimic", "Cred că sunt ca o parodie. O caricatură. Deşi nici măcar n-am fost complet falsă. Poate doar vocea", îşi dă cu părerea Actriţa, referindu-se la propria interpretare. De altfel, cei doi nu sunt departe de imaginea unor bizare marionete care se încăpăţânează să scape din chingile invizibile. Ei sunt ca nişte cusurgii - cum se scuză Actorul, la un moment dat, faţă de partenera sa. Adică sunt puşi pe harţă, unul împotriva altuia, poate şi din lipsă de alt obiect. În plus, sunt gata să arate cusururile a tot ce e în jurul lor şi a tot ce îi vizează. De exemplu, pentru sublimul "nimic" sau pentru libertate.
Iubirea face parte din "rolul" lor. E momentul propice pentru o mărturisire, pentru o aducere-aminte. Dar ce e adevărat şi ce e rol? Cât e străfulgerare şi cât e invenţie? Drept să spun, indiferent cum ar fi, mi-ar plăcea să găsesc şi destăinuirea Actriţei în orice antologie închinată declaraţiilor de iubire. Veţi vedea de ce. Lăsând asta la o parte, planurile par că se încurcă şi pentru cei doi actori. Personajele noastre ar fi în stare să îşi arunce ("zdrooong") cu ceva în "mutre". Asta în timp ce, de fapt, actorii se iubesc. Coaja de pe fiecare personaj se desface încet, sforile marionetelor par să se desprindă de la locul lor.
Ca să ajungă la eliberarea totală, ce, pentru mine, culminează în gestul final, cei doi apelează la toate resursele despre care cred că le sunt la îndemână. Treptat, şovăiala paşilor de început lasă loc fugii în cerc, ţipetelor, tiradelor exagerate, gesturilor bruşte, dansului în doi. Toate se pot învăţa.
Şi atunci, ajunsă la ultima gesticulaţie a actorului / personajului, m-am întrebat la rândul meu: chiar am citit această piesă? Chiar am fost la acest spectacol? Sau doar am interpretat vreun rol? Pe loc, drept răspuns, ca să nu asist zilnic la propria mea înmormântare, mi-am ucis dublul care simula întruna. Lui i-am făcut o înmormântare de pomină, într-un coşciug de toată frumuseţea. Zău, aşa?, m-ar putea iscodi, în schimb, în stilu-i caraghios, chiar unul dintre cusurgii lui Nádas.
