Autoironie şi dragoste
Radu-Ilarion Munteanu
Am recitit, firesc, prezentarea Deliei Oprea la De-a puia gaia, primul din cele 4 romane din ciclul aventurilor lui Conan doi, al regretatului scriitor Vlad Muşatescu. Tot ce scrie Delia în acel text se potriveşte aşa de perfect oricăruia din cele 4 romane componente, încât gestul de a prezenta un alt roman din ciclu, anume acest De-a baba oarba are, din capul locului, un spaţiu de manevră strâns între inutil şi imposibil. Ce-ar mai fi de spus? - ne-am putea întreba odată cu Dan Petrescu, altul dintre autorii publicaţi de LiterNet.ro, cu ale sale Scrisori către Liviu.Publicate în premieră pe hârtie în 1978, în două volume, aventurile detectivului Conan doi au făcut explozie într-o perioadă literară în care cei pe care i-am putea numi forţat şaizecişti păreau a se retrage în tribunele clasicilor, optzeciştii încă nu-şi făcuseră intrarea în scena literară, iar generaţie mai eclectică decât scriitorii deceniului '71-'80 e greu de găsit. Conan doi a reuşit performanţa rară de a cuceri absolut toate segmentele de public, inclusiv pe cititorii lipsiţi de humor. De ce? Elementar, dragii mei doctori Watsoni. De acord cu Delia, filiaţia San Antonio e transparentă, dar cartea citată din Boris Vian e excentrică, în sens pur mecanic, faţă de tratatul practic de patafizică al autorului Spumei zilelor. Vlad Muşatescu nu atinge rafinamentul lui Vian, nici al lui Raymond Queneau, dar efectul lecturii lui este exploziv. Râzi făr-a prinde chiar de veste. N-ai nicio şansă. Comic de limbaj? Fără îndoială, dar împletit cu comicul de situaţie, cu satira subţire, cu imprevizibilitatea unui maimuţoi pe resort, care-ţi sare în nas când îi deschizi cutia. Nicio componentă a lumii reale nu rămâne neatinsă de vitriolantul haz cu care Conan doi - vedeţi, e greu să nu identifici autorul cu personajul - caricaturizează, cu blândeţe sardonică, cu simpatie neîngăduitoare, cu drag acid, tot ce vede şi atinge. Care e atunci elementul alchimic ce face diferenţa faţă de mai academicele lui surse literare identificate altfel corect? Două, aş zice. Inseparabile: autoironia şi dragostea de personaje. Fără îndoială San Antonio îl priveşte cu simpatie pe Bérurier al său, Vlad Muşatescu îşi iubeşte personajele fără echivoc, chiar când sunt escroci. Dar niciunul dintre modelele identificate în prima prezentare nu atinge nici pe departe nivelul de autoironie al rubicondului autor. Personajul narator e cel mai ironizat personaj al autorului. Aici e unul din secretele succesului irezistibil.
Care ar fi totuşi diferenţele specifice între cele două romane? Aş zice că experienţa, căci par scrise în ordinea montării în volume.
De-a baba oarba e mai exersat, intriga, surpriza, invenţia şi hazul sunt mai accentuate. Încolo, parafrazându-l o dată mai mult pe Dan Petrescu, tot ce cred că mai e de spus e că Vlad Muşatescu a scris 4 variante diferite ale aceluiaşi roman. Singurul păcat e că n-a scris paisprezece.
***
Povestea unei întâlniri
Povestea unei întâlniri
Cu ani în urmă, când colega de redacţie ce beneficia de cele mai multe porecle şi-a amintit de savuroasele parodii poliţiste ale lui Vlad Muşatescu, fie hodinit, mi-a trasat mie misiunea s-o caut pe Penke, bulgăroaica, nevastă-sa, cum apărea la vremea publicării celor 4 romane, într-o ediţie în 2 volume, soţia giumbuşlucarului scriitor. Slavă internetului, am găsit-o imediat. Într-un sat la nord-est de Ploieşti, pe un drum ramificat din şoseaua spre Vălenii de Munte. Telefon, primire amabilă, vizită stabilită.
În duminica proximă, fui ambalat în micul gigant roşu al fiicei mele decane (de ce oare limba română nu s-a îngrijit să-şi fabrice un simetric pentru mezin?). La volan, pe post de tanti Raliţa sui generis, soţul fiicei. Pitorescul grădiniţei, căci nu pot numi curte o Expoflora miniaturală, dar mult mai vie şi mai zglobie, rimează cu vioiciunea aproape nonagenarei gazde. Prudentă, îşi convocase nepotul, de ce nu i-aş da numele, Andrei Zabunov, un Eusebiu Ştefănescu mai masiv, mai puţin flexibil şi prudent ca un bulgar sadea. O editură clujană, care, prin amuzantă şi nu cred că întâmplătoare coincidenţă, tocmai îmi predase sub contract un volum de proză, semnase cu ea un precontract de editare in integrum a operei celebrului Conan doi.
Trece o vreme, în care tinerii mei telegari (cum le-aş putea spune?) se foiesc cu ochii la ceas, până îi lămuresc (vioiciunea doamnei Muşetescu a tranzitat fără racord în româna comercială, păstrându-şi accentul nativ) cine suntem şi ce vrem, doamna simulând abil că nu înţelesese limpede la telefon, manevră pe care am verificat-o discret, nici eu nu-s de la Dâlga. În fine, acceptă că n-o putem plăti, cărţile digitale editate de noi se transferă gratuit în calculatoarele cititorilor.
Cum facem, însă, cu aceleaşi cărţi date spre reeditare la clujana editură? Păstrez în mânecă asul propriei legături cu editura şi propun aranjamentul de a le oferi un avans în timp. După jumătate de an, indiferent dacă ei publică sau nu prima carte, noi vom publica. Şi apoi, indiferent de cum vor publica ei, noi vom publica când vom considera de cuviinţă. Schimb de priviri cu nepotul Zabunov, siguranţa mea de sine, care nu aveam în spate decât încrederea liderilor editurii LiterNet.ro, şi presupunerea à découvert că voi convinge editura, nonşalanţa mea zâmbitoare, le smulge un "da" la limită. Am vrea să plecăm, soarele s-a pus drept suliţă-n stomac, dar doamna ne invită în răcoarea tipic rurală a căsuţei, să vedem muzeul Vlad Muşatescu. N-aş putea numi altfel o cameră de ţară, cu velinţe vrâstate peste pat, cu perne brodate, cu un şifonier cam şchiop, care emană parfum de naftalină şi cu altul, alături, ca scos din magazine, care, deschis, adăposteşte biblioteca maestrului. Doamna mângâie drăgăstos coperţile cărţilor, lăcrimează (lucru aproape neaşteptat la o bulgăroaică ce negociase dur), apoi ne ia părinteşte de umeri şi ne roteşte să vedem portretul de nuntă, care încoronează orice casă de ţară. Scriitorul, tânăr şi departe de rotunjimile autoironic descrise în portretul lui Conan doi, personajul identitar, are aceeaşi lucire jucăuşă în ochi. Vizita s-a terminat.
Voi trece peste negocierea la sânge cu inginerul Zabunov a clauzelor contractului, ocazie de respect reciproc, simultan ocazie să aflăm numele lui Penke, Parascheva Muşetescu. Precum sfânta ale cărei moaşte străjuiesc Iaşii. Trec şi peste uşurinţa cu care am rezolvat, cu OK şi semnătura directorului, într-o călătorie profesională la Cluj, paragraful ce stipula dreptul nostru de a publica primul roman la şase luni după semnarea contractului, trec peste abandonarea proiectului Conan doi de către editura clujană, nu le poţi avea pe toate, pentru un final ce revine la ludic. Nepotul Zabunov i se adresează cu Tuşa Pena. Penke era, deci, diminutivul bulgăresc adoptat de scriitor. Dar pe ecranul ochilor minţii mele se suprapune personajul secundar al lui Mateiu Caragiale, Pena Corcoduşa, cea care îi botezase pe eroi craii de Curtea Veche. Nimic mai diferit.
De Crăciun familia nepotului a adus-o în Bucureşti. Omisei să spun că suntem aproape vecini. Am invitat-o şi la mine, să vadă, cât mai vedea, imaginea cărţii pe monitor. A lăcrimat iar. A bombănit în vestibule, către nepot: uite că ăştia, care nu mă puteau plăti, cel puţin s-au ţinut de cuvânt.
Nu mai ştiu nimic de dânsa. Şi nici nu vreau să aflu. Toate astea se întâmplau cu şase ani în urmă şi atunci avea deja 88. Dar pentru mine e la fel de nemuritoare ca soţul ei. Şi nu pentru că acesta avusese fantezia să-i găsească un locşor de personaj secundar în aventurile lui Conan doi.
