Un text fără vârstă şi totuşi extrem de contemporan
Alina Nelega
Sunt puţini acei autori dramatici care, lucrând prin definiţie cu dialogul, nu simt - măcar o dată-n viaţă - nevoia să intre într-un altfel de dialog, peste timp, peste culturi şi indiferent de coordonatele concrete ale cotidianului, cu marile texte antologice ale teatrului universal. De la miturile attice, la Hora iubirilor, fie că se raportează la Euripide, Sofocle sau Schnitzler, scriitorul de teatru încearcă mereu să reinterpreteze, să schimbe perspectiva, să re-evalueze, fie că vorbim de realitatea reală, fie că ne referim la o realitate interioară, culturală, dar nu mai puţin definitorie omului de azi. Pentru că, la urma urmelor, aceasta este meseria dramaturgului: a vorbi despre realităţi şi a induce jocul.Spre exemplu, literatura teatrală cunoaşte multe Fedre, de la piesa iniţială a lui Euripide (intitulată, cum se ştie, Hyppolit), trecând prin interpretarea lui Seneca şi continuând cu cea a lui Racine - până la Unamuno, O'Neill, Marguerite Yourcenar, Per Olof Enquist sau Sarah Kane şi Tasnàdi Istvàn, ca să menţionăm numai câteva din numele cele mai cunoscute. Căci rescrierea, reinterpretarea miturilor face parte din nevoia noastră de a reveni asupra propriei umanităţi şi a ne reîntoarce la constantele metafizice şi poetice ale fiinţei.
Mai puţin populară decât Fedra sau decât piesa lui Schnitzler, Medeea a avut şi ea parte de rescrieri: Ovidiu şi Heiner Müller, Corneille şi Christa Wolf s-au aplecat asupra mitului brutal şi aparent de o bestialitate inexplicabilă, al mamei care-şi ucide copiii.
Provocarea este preluată aşadar de acest text de debut al Roxanei Marian, nu în mod surprinzător, ci ca urmare a unui exerciţiu constant de profesionalizare a scrierii dramatice în cadrul unui curs masteral universitar al Facultăţii de Teatru de la Târgu-Mureş. Medeea aceasta urmează însă alte coordonate decât ale structurii şi personajului convenţional. De o manieră apropiată de discursul monodramei, gen experimental prin excelenţă, textul Roxanei Marian se raportează la componentele primordiale ale piesei de teatru: actor, cor, coreut. Neintrând niciodată în dialog direct între ele, personajele se exprimă visceral, fără a relaţiona unele cu altele, altfel decât prin intermediul povestirii. Dialogul lor este însă purtat constant cu publicul, cu auditoriul, iar tensiunea dramatică este creată prin repetiţie, gradare şi construirea unui punct culminant în interiorul fiecărei scene.
Dar ce ne poate spune nou Roxana Marian despre fericirea conjugală, despre contractul matrimonial sau despre condiţia femeii? Căci aceasta este, până la urmă, tema pe care o alege scriitoarea, dezvoltând-o în relaţie şi implicit în opoziţie cu nucleul societăţii din toate timpurile (şi nu numai în opinia lui Marx), respectiv cu familia. Până la urmă, nimic din ceea ce nu cunoaştem deja raţional, dar foarte multe din cele pe care, emoţional, nu le-am adus, poate, în planul concret al sentimentelor "permise". De la naşterea copiilor noştri, la sărbătorirea americano-edulcorată a Crăciunului, de la sacralitatea prânzului în familie la missa neagră a ultimei cine cu mama muribundă - toate aceste evenimente sunt tratate ca nişte anti-ritualuri, ducând inevitabil spre deconstrucţie, anulare şi completă alienare, în consecinţă spre un alt final decât cel al mitului, un final mai contemporan şi mai sacrificial decât cel iniţial, aşadar ducând spre sinuciderea protagonistei, anticipată, de altfel, de prezenţa lui Eros (coreut), ca pol implicit al tandemului dragoste-moarte.
Desigur, marea literatură, dramatică sau nu, s-a construit şi se construieşte pe aceste două teme fundamentale, respectiv dragostea şi moartea. Legate şi implacabil dependente, recognoscibile mai ales după ce exerciţiul psihanalitic a consfinţit această dualitate de necontestat, ambele se regăsesc în poezia profundă şi tulburător-dramatică a textului Roxanei Marian. La limita dintre cânt şi vorbire răspicată, aşa cum ar spune Aristotel, formula de reprezentare a textului transformat în spectacol a fost aleasă tot de autoare, cu intuiţie şi excelent instinct scenic.
Bazat pe free-improvisation şi pe ritmuri de jazz, spectacolul Mede/ei (deocamdată doar radiofonic, produs în 2011 de Radio Târgu-Mureş) este o dovadă de libertate interioară a discursului regizoral, dar şi al actorilor care-l materializează prin excelentă interpretare. La fel ca şi demersul artistic al scriitoarei, care se raportează la începuturile teatrului, la forma primordială a structurii dramatice, la dialogul arhetipal, şi spectacolul se naşte din muzică, din zbaterile vocale şi inflexiunile, pauzele şi izbucnirile vocii umane. E posibil ca autoarea să-şi fi găsit distribuţia ideală în Elena Purea (Medeea) şi Costin Gavaza (Iason), cu contribuţia lui Andrei Chiran (Eros) - şi, nu în ultimul rând, cu susţinerea interpreţilor şi muzicienilor Ana Maria Galea şi Daniel Csikos. Actriţă ea însăşi, Roxana Marian intră în spectacol, în rolul lui Glauke, păstrându-se totuşi la distanţă, conducând ca regizoare, cu mână fermă şi delicată în acelaşi timp, echipa de actori-performeri.
Căci, dacă e să revenim la text, acesta este, la urma urmelor, aşa cum înţelege inteligenta autoare, un text de performance, şi nu un text convenţional; este fără îndoială un text al zilelor noastre, scris cu vervă, pasiune, sinceritate şi remarcabil talent. Un text special, un text fără vârstă şi totuşi, extrem de contemporan.
Ascultaţi această piesă în format audio aici.
