O poetă sensibilă şi sinceră
Felix Nicolau
Gabriela Apostol este o traducătoare excelentă, cu studii la Universitatea "Ovidius" din Constanţa, specializarea franceză-italiană. Stabilită în Italia, traduce în limba italiană 4 poveşti ale lui Ioan Slavici, care ştim că sunt scrise într-o limbă spectaculoasă: metaforică, arhaică şi regională. Înfăptuirea unei asemenea traduceri este un curajos şi autentic act de cultură. Traducerile vor apărea în format epub în anul 2014 la Editura Faligi.La vârsta de 20 de ani debutează cu volumul Anticamera la ExPonto, 1999, care va primi premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut în poezie. În 2003 îi va fi acordat premiul pentru poezie al concursului "Panait Cerna" şi texte ale ei vor fi incluse în antologia "Prin visul meu când treci". În anul 2012 va obţine premiul întâi la concursul internaţional "Da Estraneo a Straniero" (Tufara) pentru poezia "Qualcosa da dichiarare". Finalmente, în 2015 poezia "A Sorrento" este selecţionată de Cartman Edizioni ca rezultat al participării la concursul de poezie "Little Italy". Textul este inclus în antologia Little Italy. La poesia dei piccoli borghi d'Italia, lansată la Salonul Internaţional de Carte de la Torino.
Aşadar, Gabriela Apostol se dezvăluie ca poetă sensibilă şi sinceră, totodată. Poezia ei cu tuşe meridionale descifrează iubirea şi sentimentele în cheie romantică. Lirismul este starea de spirit constantă a acestei poezii ce îşi propune să comunice ingenuu şi purificator. Chiar dacă un grupaj poetic se intitulează "tăceri de iubire", ele sunt "tăceri contrafăcute", aşa cum însăşi poeta ne dezvăluie. Căci esenţa acestei poetizări este muzica şi sarabandele orfice. Deşi poemele vizează conjuncturi atemporale, de la radio se aude uneori Pino Daniele, se aude viaţa cu pulsaţiile ei. Ihab Hassan spunea că literatura postmodernă este una a tăcerii. Dar aceea era un altfel de tăcere. Dacă ar fi să încadrez lirica Gabrielei Apostol, aş plasa-o în post-postmodernism, în cadrul căruia sunt de descoperit sensibilitatea, noua sinceritate, fineţea simţirilor, directeţea confesiunii şi absenţa ironiei. Am spus confesiune, însă nu de o confesiune beatnikă, necenzurată ar fi vorba aici, ci de una filtrată prin joc şi melancolie. Poeta înscenează mereu jocuri ale fragilităţii încercând să revigoreze comunicarea în iubire.
Peisajul toscan predispune la o melancolie vizionară, pigmentată de metafore concentrate, cum ar fi "copacii-sfeşnice". Surprinzătoare în această rostire sentimentală este prezenţa pregnantă a sfârşitului, a conştientizării morţii. Dar poate că nu numai a implacabilei morţi, ci a morţilor cotidiene, cum ar fi nesinceritatea şi iubirea-surogat. Aşadar, adevărul îl caută Gabriela Apostol! Dar cum să aibă adevărul suficientă valoare dacă nu ar fi înveşmântat în elegante togi romane? Numai un asemenea adevăr poate zburătăci fricile şi eventualitatea ratării în iubire.
