Ne putem imagina în România actori cu dizabilităţi?
Olga Macrinici
Cât te costă să trăieşti[i] spune povestea a patru oameni obişnuiţi (Eddie, Ani, John şi Jess), într-o Americă a zilelor noastre, povestea a patru oameni adevăraţi, cu frici, idealuri, prejudecăţi, fantezii şi, mai ales, mult umor - iar varianta în limba română a piesei, într-o traducere excelentă realizată de studenţii masteratului de Scriere Dramatică al Universităţii de Arte din Târgu-Mureş şi coordonată de Anda Cadariu - nu trădează pentru nici o secundă lumea ce se ascunde dincolo de cuvintele Martynei Majok. Ba mai mult, o pune foarte bine în evidenţă ca fiind o lume în care, ne spune însăşi autoarea, într-o didascalie foarte personală, "autocompătimirea nu este la mare preţ". Martyna Majok simte nevoia să ne prevină, pentru că personajele din Cât te costă să trăieşti sunt oameni care sparg convenţia pe care ne-am obişnuit să o întâlnim atunci când vine vorba despre persoanele cu dizabilităţi.Pe scurt, să facem cunoştinţă cu Eddie: un fost şofer de tir din New-Jersey care şi-a pierdut carnetul din cauza problemelor cu alcoolul. Acum face muncă în folosul comunităţii - vopseşte garduri. Soţia lui, Ani, a rămas tetraplegică în urma unui accident de maşină. Cu ajutorul fizioterapiei reuşeşte să-şi mişte două degete de la mâna stângă. Pentru a supravieţui, Ani are nevoie de o asistentă 24 din 24. Chiar dacă sunt separaţi, Eddie este în continuare contactul de urgenţă al lui Ani. Când asistenta lui Ani nu reuşeşte să ajungă, Eddie îşi oferă serviciile de îngrijitor. După aproape douăzeci şi unu de ani de căsătorie, el este persoana care o cunoaşte cel mai bine, iar contextul nou creat le oferă celor doi ocazia să îşi reevalueze relaţia şi poate, să-şi mai acorde o şansă. Pe alt plan al piesei, o avem pe Jess: primul copil al unei familii de imigranţi din Europa de Est, chelneriţă în mai multe baruri de noapte, care nu-şi găseşte un job stabil, chiar dacă a absolvit universitatea. Pentru a face un ban în plus, ea se prezintă la un interviu pentru postul de îngrijitoare a lui John, un tânăr care vine dintr-o familie înstărită şi face studii post-doctorale la o universitate de top din Statele Unite. John este un tânăr foarte frumos, dar care suferă de urmările unei paralizii cerebrale.
Toţi au un simţ al umorului foarte dezvoltat, iar situaţiile propuse de autoare nu le oferă niciodată ocazia de a se autocompătimi. Mai mult decât atât, nu ne oferă nici nouă şansa de a-i compătimi. Oamenii Martynei Majok sunt extrem de vii, plini de umor şi autoironie. Iar povestea, pe care vă invit s-o aflaţi singuri - şi dialogul extrem de fluent - sunt marile câştiguri ale textului.
O altă indicaţie asupra căreia aş vrea să mă opresc este cea cu privire la distribuţie: "Vă rog să distribuiţi actori cu dizabilităţi în rolurile lui John şi Ani." Aici lucrurile devin complicate. În realitatea în care mă regăsesc, îmi este aproape imposibil să îmi imaginez un actor cu dizabilităţi pe scenă. Un actor adevărat, profesionist, dacă vreţi... Dar câţi dintre noi ne putem imagina o actriţă sau un actor cu dizabilităţi pe scenă? De fapt, ce ne imaginăm când spunem "persoană cu dizabilităţi"? Ne putem imagina această persoană fără să ne fie milă de ea? Ne imaginăm această persoană egală cu noi?
Sunt întrebări pe care mi le-am pus după premiera spectacolului Cost of Living, de la Hampstead Theatre, din Londra, în 31 ianuarie 2019, în regia lui Edward Hall, co-director artistic al companiei. Din distribuţia britanică au făcut parte actori cu dizabilităţi. Katy Sullivan - în rolul lui Ani, "împrumutată" de cei de la Hampstead Theatre de peste Ocean şi Jack Hunter - în rolul lui John. Cei doi, alături de Adrian Lester - în rolul lui Eddie şi Emily Barber - în rolul lui Jess, au reuşit să aducă lumea din piesa Martynei Majok foarte aproape de mine. Şi să schimbe realitatea în care trăiesc.
Recunosc, nu m-am documentat deloc înainte să merg la spectacol. Nici măcar nu am citit piesa. Ştiam că era câştigătoarea premiului Pulitzer în 2018 şi speram să văd un spectacol bun. Nu ştiam nimic despre actori şi nu, nu mi-am imaginat că voi vedea actori cu dizabilităţi pe scenă. M-am întrebat tot timpul dacă sunt "pe bune" sau joacă... Adevărul este că jucau un pic prea bine, dar până la urmă eram în Anglia, nu? Orice este posibil. Totuşi, mintea mea refuza să creadă ceea ce era evident - actorii erau persoane cu dizabilităţi "adevărate". Îmi era mult mai uşor să cred că sunt nişte actori englezi foarte buni, care interpretează nemaipomenit de bine nişte personaje cu dizabilităţi. Pentru că asta este realitatea mea, o realitate în care persoanele cu dizabilităţi sunt invizibile, iar "actorii cu dizabilităţi" nu există. Dar acum sunt în Anglia şi aici orice este posibil - până şi actorii cu dizabilităţi. Ei fac parte dintr-o realitate care există în jurul nostru şi despre care, din păcate, se vorbeşte prea puţin sau deloc pe scenă. Martyna Majok spunea într-un interviu că înainte să câştige premiul Pulitzer, i s-a explicat în mai multe rânduri cât de complicat este să producă această piesă, pentru că e foarte greu să găseşti actori cu dizabilităţi. Ea speră ca acum, producătorii să aibă curajul să depăşească această dificultate, premiul Pulitzer fiind o validare a nevoii de a vorbi despre oamenii pe care textul îi reprezintă.
De curând, am aflat că există interes pentru o producţie a acestui text în România. Acest lucru mă bucură foarte tare. Şi totuşi, nu mă pot abţine de la a mă întreba dacă rugămintea Martynei Majok privind distribuţia personajelor va fi respectată. Cine vor fi actorii distribuiţi în rolurile lui Ani şi al lui John? Vor fi aceştia actori cu dizabilităţi? Este pregătită realitatea teatrală din România pentru o astfel de provocare? Haideţi să facem cu toţii un exerciţiu de imaginaţie: pe cine vedem când spunem actori cu dizabilităţi?
(Londra - Lincoln, mai 2019)
[i] Cât te costă să trăieşti de Martyna Majok este piesa câştigătoare a premiului Pulitzer 2018. Datorită colaborării dintre The Lark Play Development Center din New York şi programului Masteratului de Scriere Dramatică al Universităţii de Arte din Târgu-Mureş, aceasta a fost tradusă şi prezentată publicului din România în două spectacole-lectură - unul în română şi unul în maghiară, în cadrul taberei internaţionale de scriere dramatică "Transylvania Playwriting Camp" în noiembrie 2018.
