Poveste din Transilvania
Laurențiu Blaga
Despre relaţiile dintre românii şi maghiarii din Transilvania s-au spus şi s-au scris multe, uneori cu patimă, alteori cu raţiune. Teatrul a încercat să vorbească despre acest subiect multă vreme tabu, fie că a fost vorba de teatru verbatim, devised sau documentar. Atunci însă când subiectul prinde forma unei poveşti, sensibilitatea spectatorului şi deschiderea acestuia către tratarea rănilor lăsate de faptele istorice apar la nivelul receptării ca un efect benefic, terapeutic, dătător de speranţă şi încredere.Piesa Ţara Zânelor face parte din categoria literaturii dramatice care are darul de a spune lucruri adevărate (textul porneşte de la un fapt real şi prezintă povestea unei familii mixte româno-maghiare din Tîrgu-Mureş dezvoltată la nivelul mai multor generaţii), camuflate într-un conţinut epic pe cât de grav pe atât de verosimil. Din acest punct de vedere, textul lui George Ştefan oferă o nouă perspectivă încercând să disece caracterul profund uman al problemei interetnice, utilizând instrumentele dramaturgice. Ţara Zânelor ajunge la cititor, mai apoi spectator, (pentru că textul a avut parte de câteva puneri în scenă) tocmai pentru acest fapt: spune lucrurile din perspectivă profund umană. Nu întâmplător este şi titlul ales - Ţara Zânelor -, un fel de metaforă a unui ţinut iluzoriu, în care totul este frumos iar binele învinge răul, epilog caracteristic oricărui basm care se respectă.
Dacă facem abstracţie de contextul inter-etnic de la care piesa porneşte, putem spune că avem de a face cu o poveste clasică de dragoste, cu un Romeo şi o Julieta care se iubesc dar în calea iubirii lor se interpune trecutul comun al părinţilor, trecut revelat cititorului ulterior. Conflictul apare atunci când aflăm că tatăl Krisztinei - Szabados Istvan - a avut de suferit în temniţele Securităţii comuniste pentru că, scriitor fiind, nu s-a dezis de crezul său literar, fiind autorul unei povestiri metaforice intitulate Ţara Zânelor, povestire ce la o lectură atentă poate avea caracter subversiv. Cel care fusese responsabil de interogatoriul lui Szabados nu este altcineva decât Ştefan Remeş, tatăl lui Călin. De aici lucrurile se complică, tinerii luându-şi viaţa în propriile mâini chiar dacă aceasta înseamnă ruptura de părinţi, repercusiunile generate de atributele unei familii mixte, sărăcia unei perioade negre în istoria ante-revoluţionară. Problema lui Szabados Istvan dobândeşte un dublu sens: acela că propria sa fată îl iubeşte pe fiul celui care l-a băgat în temniţele comuniste şi i-a distrus viaţa precum şi faptul că soţul Krisztinei este român. Până la urmă, realizăm cu toţii, cititori şi personaje deopotrivă că am făcut sau facem parte de multe ori din planul altora, fiind atât victime cât şi instrumente ale maşinăriei istorice.
George Ştefan îşi construieşte textul apelând la scene de dialog din diferite momente ale istoriei pe care firul dramatic o traversează, alternând cu tact scenele de dialog cu monoloage în care ni se conturează atât povestea cât şi substanţa personajelor. Finalul Ţării Zânelor ni-l aduce în prim-plan pe Eduard, fiul Krisztinei şi al lui Călin, - exponent al prezentului - aflat în faţa unui examen de admitere la facultate în oraşul în care românii şi maghiarii încearcă să convieţuiască împreună, dar care păstrează însă imaginea propriului trecut destul de zbuciumat.
Dacă cineva, la un moment dat, ar purcede la scrierea unei istorii a teatrului ce are ca temă relaţiile româno-maghiare, cu siguranţă piesa Ţara Zânelor nu ar trebui să lipsească.
