Din presă
Autori diverși
"În Mic tratat de glorie (Cartea Românească, 1973, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut), Dorin Tudoran e un caligraf desăvîrşit al emoţiilor tinereşti, plasticizînd senzualitatea în imagini subtil ironice. (...) Notaţiile sînt surprinzătoare, oarecum în stilul spumos intelectualizant al lui Ilarie Voronca, mizînd pe asociaţia verbală insolită. (...) Poetul care desenează în peniţă aceste stampe gingaşe sugerînd un aer oniric viziunilor lui în fond sentimentale, e un visător melancolic şi un suflet imaginativ, care transformă evenimentele interioare în jocuri inocente şi jocurile în evenimente, nu fără spirit critic, cu o inteligenţă nutrită de lecturi. (...) Poezia cea mai frumoasă este Ultimul turnir, în care, sub aparenţa coregrafică a turnirului cavaleresc, se simte gravitatea unui adevărat spectacol existenţial. (...) Fantast şi critic, plin de prospeţimea senzaţiilor şi totodată capabil de rafinament, Dorin Tudoran este în Mic tratat de glorie un foarte interesant poet al adolescenţei meditative, îngîndurate. Scrise impecabil, aceste versuri de debut se supun unei sensibilităţi disciplinate, unei geometrii secrete, dincolo de care totul e dezordine.Nicolae Manolescu (1976)
"Dorin Tudoran are apetitul performanţei şi ingenuitatea de a nu-şi masca voluptăţile. În unele momente aspiră chiar la funambulesc, acumulînd cu iscusinţă sonorităţi şi imagini, divagînd în sinestezii fastuoase. (...) Dacă acest stil de un fast insolent e privit ca subterfugiu, în sensul că nu elimină proces de substanţă, ci încearcă să-l re-califice, apelînd la un procedeu aparent incompatibil, dacă astfel stau lucrurile deci, atunci Mic tratat de glorie anunţă, negreşit, o carieră poetică de prestigiu."
Daniel Dimitriu (1974)
"Dorin Tudoran se distinge în masa debutanţilor prin particularităţile fanteziei sale lirice. Multe poeme din Mic tratat de glorie conturează situaţia poetică din care au ţîşnit prin acumularea unor elemente insolite (acumulare cu valoare simbolică), prin libertatea oferită imaginaţiei de a plasticiza metafora, de a o aduce într-un plan aproape pictural. Cuvîntul desemnează o atmosferă, o stare şi în ritmul armonios al versului este cuprins un tablou."
Dana Dumitriu (1973)
"Dintre debutanţii acestui an 1973, Dorin Tudoran este cel mai echilibrat în înţelesul, demonstrat cred, pe cîteva pagini mai sus, el are o lume a lui în care, pătrunzînd, trebuie să te adaptezi sau să dispari (altădată se spunea un univers propriu); este cert că poetul Dorin Tudoran are şi în spate, nu doar în faţă, cum visează mereu recenzenţii, o carieră poetică, ce ni se va dezvălui probabil tot fără grabă ca şi acest debut ieşit din comun."
N. Prelipceanu (1973)
"Dacă cei mai mulţi poeţi debutanţi ne-au obişnuit să facă din copilărie un soi de tipsie cu jăratec din care să-şi hrănească talentul, Dorin Tudoran procedează, în Mic tratat de glorie, într-un mod oarecum contrar. Nu numai că vîrsta de aur nu e, aici, nici o clipă transfigurată, idealizată, dar poetul caută să rupă aproape toate punţile ce-l mai leagă de ea. Nimic nu ne mai întîmpină din ceea ce aminteşte de mitologia primelor experienţe, nimic nu e lăsat în voia descoperirii simţurilor, în bucuria şi nostalgia recunoaşterii lor. Poetul s-a născut dintr-o dată cu un chip matur, uşor neîncrezător şi sceptic, refuzînd poveştile şi implicit copilăria. El a dobîndit de la bun început calitatea de martor în spectacolul existenţei şi nostalgia poate proveni nu din aburul delectabil al rememorărilor, ci din acest atribut lucid, încordat, al prezentului. (...) Mic tratat de glorie este un debut poetic remarcabil."
Dan Cristea (1973)
"A scrie astăzi un volum de versuri construit pe o singură idee, obsesivă, aceea a dispariţiei, cum face Dorin Tudoran în volumul Cîntec de trecut Akheronul (Editura Cartea Românească, 1975), s-ar părea, dacă am rămîne la suprafaţa mitologizantă a temei, aşa cum ne sugerează titlul, că este un gest care îl plasează de la început pe autor în afara actualităţii. (...) Ţinîndu-se departe de poetizarea factice a existenţei în amănuntele ei concrete, Dorin Tudoran realizează în Cîntec de trecut Akheronul un tulburător poem orfic, pentru că menirea cîntecului său este, aşa cum visa şi autorul Eneidei pentru Orfeu, oprirea roţii supliciului."
Al. Andriescu (1975)
"Caracteristică pentru Dorin Tudoran, unul dintre cei mai înzestraţi poeţi apăruţi în prima jumătate a acestui deceniu, este discreţia, de natură însă nu sentimentală, ceea ce ar duce la inhibiţie şi la mărunt intimism, ci intelectuală, de unde o încordare acerbă, fără totuşi aparenţă de efort, a versului, totdeauna plin şi de o densitate lirică neobişnuită. (...) Rafinamentul uneori excepţional al poeziei lui Dorin Tudoran este mai puţin un atribut exterior, cît provine dintr-o necesitate lăuntrică a formulei sale lirice; este o soluţie, nicidecum un mobil, presupunînd deopotrivă efortul şi iluminarea. (...) Organizată pe scheletul unui motiv mitologic, a doua carte a poetului are alcătuirea unui fastuos cîntec funerar, cu o închidere a durerii în falduri somptuoase şi solemn melancolice amintind în chip surprinzător de umbroasa, măreaţa nostalgie a Crailor... lui Mateiu Caragiale."
Mircea Iorgulescu (1976)
"Cîntec de trecut Akheronul nu e decît în aparenţă o culegere de poezii. Cartea conţine un unic şi amplu poem, condus fără ezitare de la început pînă la sfîrşit. (...) Nu mişcarea propriu-zisă e urmărită de autor, ci un sentiment dominant, covîrşitor. Cîntec de trecut Akheronul este poemul cîntăreţului fără de frică şi fără prihană angajat într-o călătorie fără sfîrşit: Dar văd că a sosit încă o dată vremea plecării/ şi eu, nesocotind faptele, zac de boala poeţilor melancolici. (...) Nu numai tema, ci şi atitudinea poetului în faţa mijloacelor sale este modernă. Dorin Tudoran stilizează totul şi poemul său ne vorbeşte într-un limbaj din care naturalul lipseşte în cea mai mare măsură. (...) Paradoxal este că tocmai o astfel de poezie, epurată de ţipete primare, vorbeşte mai convingător despre starea de nelinişte a omului. Este ceea ce reuşeşte Dorin Tudoran într-un poem fluid, de o voită monotonie şi de o hotărîtă situare în sfera lirismului de control intelectual."
M. Ungheanu (1975)
"După un debut remarcabil cu Mic tratat de glorie, Dorin Tudoran izbuteşte să confirme previziunile şi speranţele de atunci ale criticii şi să se afirme ca unul dintre cei mai înzestraţi poeţi ai generaţiei sale odată cu apariţia noului volum Cîntec de trecut Akheronul. Lirismul său îşi păstrează şi aici notele personale, definitorii, cîştigînd, totodată, în maturitate şi adîncime. Mai mult, în acest volum poetul îşi creează un spaţiu şi o mitologie proprii. Concrete, ambele conţin latenţele unor simboluri, ale unor semnificaţii profunde. Ambele cristalizîndu-se, existînd în jurul metaforei-cheie, a pierdutului fluviu Akheron, cel cu trup de vietate prefăcută. Lîngă trupul său, îşi începe, sub treimea nopţii, călătoria (care e una de cunoaştere, ea avînd şi un sens iniţiatic ca la Rilke, T.S. Eliot sau Saint-John Perse) cîntăreţul fără de frică şi fără prihană. (...) Cîntăreţul călător este un ales, iar pelerinajul său (condiţia acestuia) un privilegiu şi o experienţă definitivă, în egală măsură. Poate de aceea cîntecele, autentic ermetice, capătă o aură oraculară, crescînd din aluziv şi echivoc. Melodia (alta decît cea existentă, interioară) devine obsesivă, stihurile laitmotive se insinuează perfid şi rămîn nu numai datorită frumuseţii lor exterioare, ci şi pentru că închid în ele esenţa poemelor."
G. Gheorghiţă (1975)
"Sentimentul unei experienţe interioare sigure, de care ni se vorbeşte în felul unei repezi trimiteri la o evidenţă, ajunge să se infuzeze pe apreciabile porţiuni de poezie, dînd acestora nu numai un aer de cursivitate formală, dar şi un flux vital, hotărît plauzibil. (...) Adîncimea acestei firi nu este alta, în esenţă, decît a poeziei însăşi. Înalta părere despre menirea poetului, prezentă în programul şi substratul liricii lui Dorin Tudoran, n-ar avea de ce să refuze o astfel de înţelegere a domeniului poeziei."
Lucian Raicu (1975)
"În ceea ce-l priveşte pe Dorin Tudoran, cartea sa Uneori, plutirea (Editura Eminescu, 1977, Premiul Uniunii Scriitorilor), nu se află într-un raport de discontinuitate cu cele precedente. Dimpotrivă. Toată experienţa - cuvîntul trebuie luat mai ales într-un sens tehnic - cîştigată pînă acum este valorificată într-o culegere de poeme exclusiv de dragoste, de un mare rafinament. Expresia poetică - avînd ceva din precizia şi incisivitatea laserului - gravează în conştiinţa cititorului reprezentări delicate, adevărate chinezării ale iubirii. Sînt reprezentări elegante, dar reci, ca peisajele de iarnă, pentru că poetul nu participă decît estetic la propriile sale drame. Focul pasiunii de care se crede mistuit este, mai curînd, o fosforescenţă a inteligenţei: Mai devastează păru-ţi ordinea-n amiezi?/ Mai lustruieşti cu el argintării?/ Mai crezi? Mai te-ndoieşti? Mai vii?/ Mai te-nfăşori în el, cînd te îndepărtezi?/.../ Mai strică păru-ţi legile plutirii?/ Mai dovedeşti cu el că ai dreptate?... Strofele de mai sus, extrase din cel mai ingenios poem al volumului, Chestionar, ilustrează şi altceva decît caracterul artistic - de studiu în oglindă - al freneziei, şi anume densitatea substanţei lirice."
Alex. Ştefănescu (1977)
"Dorin Tudoran este un poet care desacralizează verbul, dar nu pentru tăgăduirea lui, ci, dimpotrivă, spre reîncărcarea realităţii cu sensuri, valenţe şi virtualităţi virginale. Poet al iubirii - ultimul volum este un vast poem, arbitrar întrerupt de titluri -, Dorin Tudoran este, în acelaşi timp, un poet al unei permanente, sfîşietoare pendulări între antinomii ireductibile: împlinirea stării de graţie şi refuzul ei, oscilaţie damnată, care, doar ea, singură, îl poate conduce la zona de voluptate, unde realitatea se converteşte în starea ei supremă - visul, unde lamentabila noastră osîndă gravitaţională e biruită în favoarea plutirii. (...) De aici caracterul ingenuu, inefabil, de o superioară decenţă, de o severă prudenţă al poeziei lui Dorin Tudoran, care nu-şi îngăduie nici o declaraţie. Cuvîntul acestei poezii nu exprimă ideea sau sentimentul, ci le face, nu le ornamentează, exterior şi baroc, ci le naşte. Poet de stil - în sensul baressian al noţiunii: stilul e limbaj subsecvent -, Dorin Tudoran atinge nivelul plutirii nu prin arabescuri şi volute graţioase, ci pe calea necontenitei sale coborîri în abis, unde se întîlneşte, se reîntîlneşte, mereu, la nesfîrşit, cu aceleaşi obsesii. (...) Poet modern, continuînd marea poezie a lui Vinea, Adrian Maniu şi Ilarie Voronca, Dorin Tudoran se afirmă cu Uneori, plutirea ca o personalitate prestigioasă a liricii noastre contemporane."
Aurel Baranga (1977)
"Dacă înainte Dorin Tudoran ascundea metafora, păstrîndu-i o viaţă mai secretă şi mai discretă, acum el o impune nu o dată prin explozii. (...) O ciudată melancolie se instaurează acolo unde prezida odinioară ironia; relaţia dintre cîntec şi real s-a simplificat, biograficul impune singurul imperativ, faţă de care toate celelalte ambiţii de odinioară pălesc. (...) Dorin Tudoran a scris acum cîteva dintre cele mai frumoase cîntece de dragoste din ultimul timp. (...) Dorin Tudoran începe o experienţă de la care duc multe drumuri, iar multitudinea lor este, în fond, cel mai important lucru."
Dinu Flămînd (1977)
"Uneori, plutirea a fost considerată, uneori cu afirmaţii chiar categorice, o carte de poezii de dragoste; în realitate, iubirea nu este aici nici sentiment, nici idee, nici simbol, ci un factor creator de stil. (...) Atitudinea caracteristică este aşteptarea, în ipostaza unei pînde încordate, febrile, sufocată de propria nelinişte, ori în aceea, sublimată în nostalgie, a proiecţiei în imposibilitate. (...) Poemele lui Dorin Tudoran din acest volum alcătuiesc astfel un fel de scenariu erotic, din care însă lipseşte tocmai erotismul; există toate mişcările şi situaţiile caracteristice, tonalităţile sînt de o mare varietate, de la ruga umilă şi invocarea patetică la galanteria cea mai pretenţioasă, însă totul se petrece în interiorul unui spaţiu ce are consistenţa unui desen. Dragostea este aici un vis al perfecţiunii; reprezentarea e redusă la un grafism subtil şi rafinat, fireşte totul situîndu-se deliberat în registrul convenţionalităţii. Pentru Dorin Tudoran acest volum are o semnificaţie similară cu aceea avută în evoluţia poeziei lui Nichita Stănescu de În dulcele stil clasic. Înscenarea sa e construită însă în raport cu un principiu poetic diferit, ludismul tragic e înlocuit prin sugerarea unui secret al artistului. (...) Uneori, plutirea este cartea unui poet remarcabil, care îşi cunoaşte şi îşi asumă cu responsabilitate condiţia."
Mircea Iorgulescu (1977)
"Acest al treilea volum de versuri semnat de poetul Dorin Tudoran este întru totul remarcabil. Muzicalitatea poemelor, supunerea întru exprimarea ideii, unitatea de stil ca şi cea de structură reînnoiesc părerea că poeţii deceniului VIII încep să-şi definească cu multă putere personalitatea. Era de aşteptat ca Dorin Tudoran să semneze o asemenea carte. Debutul său de excepţie din 1973 cu Mic tratat de glorie a continuat cu un foarte bine primit Cîntec de trecut Akheronul, pentru ca Uneori, plutirea să propună cititorului meditaţii grave în jurul aceleiaşi eterne teme a iubirii. (...) Poetul este un regizor - demiurg care comandă, dintr-un punct nevăzut, mişcări esenţiale ca în poemul Mînuşile de sticlă. (...) Tonul uşor madrigalesc al multora din poemele lui Dorin Tudoran este o concretizare a părerii că, pe lîngă stăpînirea ideii poetice, el a ajuns şi la un strălucitor meşteşug formal, care-i creează posibilitatea cizelării fine a fiecărui vers."
S.I. Nicolaescu (1977)
"Poezia lui Dorin Tudoran este, înainte de orice, cîntec al sensibilităţii şi interiorizării sufleteşti, al delicateţii şi transparenţei materiei. (...) Ceea ce se petrece în toate aceste poeme este o despuiere a datelor vieţii de lestul lor penibil, o sonorizare a gestului, o transformare a reliefului concret în hartă emblematică, un avans al materiei muzicalizate în prosceniul existenţei (...) Numai Nichita Stănescu (de la care Dorin Tudoran împrumută unele atitudini lirice), în cîteva din poemele sale dedicate adolescenţei, ca stare de graţie, a atins o asemenea osmoză între lumină şi materie, între situaţie şi gest, între sentiment şi imaginea lui. Astfel, uneori, forţa plasticizării anulează aproape complet realitatea trăită, tîlcul nu mai licăreşte sub semn, încît realul fiinţează în pura lui imagine, interpretabilă la nesfîrşit.(...) Cum am mai spus, una din stările tipice pe care o realizează poezia lui Dorin Tudoran este sugestia transparenţei materiei. În sensul acesta poemul Acvariul somnului mi se pare antologic. (...) Valoarea unei asemenea poezii, de o modernitate acuzată, pretinde o lectură adecvată; e, mai întîi, un refuz al formei îngheţate (geamul devine o frunză de arţar); apoi, o interiorizare a realului (viziunea e situată în adîncul unei mări), urmată de o muzicalizare a lui (un sunet prelins dintr-un flaut); pentru ca, în final, să ni se propună abolirea timpului însuşi. (...) Poetul pare perfect conştient de mijloacele pe care le utilizează. Poemul în proză Asediul, care nu este altceva decît o artă poetică, se termină cu următorul vers semnificativ: La tîmpla poetului, legile spaţiului delirează. E, însă, vorba de un delir controlat. Dacă lumea din jur, lucrurile şi fiinţele, îl asediază pe poet sau - dimpotrivă - se derobează atenţiei lui lucide, unica şansă a percepţiei lirice este aceea a intrării în transă (Celălalt), ceea ce înseamnă că dilatarea peste măsură a sensibilităţii are o orientare teleologică: ţinta ei, mărturisită, este captarea prezenţei dispărute, a semnelor care constituie grosimea însăşi, singura posibilă a realului. Actul poetic implică, aşadar, o relaţie amoroasă sui generis: pe de o parte, transa sufletească, menită să sporească acuitatea eului; pe de altă parte, reducerea substanţei lucrurilor la o simplă, vibrantă urzeală de semne tremurătoare, transparentizare a materiei. Tradusă în termenii lui Dorin Tudoran, iubirea, de pildă, e o stare de plutire, realizată printr-o treptată de-lestare a fiinţei, care-i asigură levitaţia. (...) Ultimele poeme ale cărţii sînt excepţionale - Repaos, Ceremoniile umbrei, Pedeapsa transparentă, Săgeata de apă, Chiar dacă totul se explică -, încoronînd prin eminesciana Şi dacă... un periplu liric ale cărui coordonate sînt levitaţia sufletului şi transparenţa universului. (...) O zi în natură (Cartea Românească, 1977, Premiul Uniunii Scriitorilor) constituie nu numai cel mai bun volum al lui Dorin Tudoran, ci şi o izbîndă de sensibilitate şi stil, care încheie spectaculos anul poetic 1977."
Ştefan Augustin Doinaş (1977)
"S-a întîmplat să stau la o masă cu doi mari scriitori români, al căror admirator şi prieten am norocul să fiu: ei şi-au exprimat îndoiala cu privire la afirmaţia mea că O zi în natură, ultima carte de poezie a lui Dorin Tudoran, este o mare carte de poezie, care ar fi trebuit tipărită într-un tiraj cel puţin înzecit faţă de acela în care s-a tipărit. Voi încerca în cele ce urmează să-i conving nu atît de sinceritatea afirmaţiei mele, lucru puţin important, cît de faptul că pomenita carte este într-adevăr o carte cu totul excepţională, ceea ce poate fi important. (...) Cartea lui Dorin Tudoran, O zi în natură, este una din aceste cărţi, care ne întăresc credinţa că se întîmplă ceva nou în poezia română, că legea cea grea a gravitaţiei, ce trage în jos lutul şi plumbul, nu are putere asupra poeziei."
Mihai Ursachi (1978)
"Nici una din capcanele poeziei cuminţi nu pare a-l prinde pe Dorin Tudoran. Cu O zi în natură versul său dobîndeşte un sunet nou şi grav, înfiorat de adierea lăuntrică a cugetării, dezvăluindu-ne neliniştea şi arderea unei conştiinţe căreia nu-i rămîne indiferent nici un episod din spectacolul dramatic al lumii contemporane. (...) Forţa şi capacitatea de a investiga metaforic o lume deloc liniştită şi senină ni se relevă în poeme de o profunzime remarcabilă, clădite pe rigoare, inteligenţă şi acut simţ al expresiei. Antologice sînt poemele de dragoste Încît de departe, Ruga, Aş vorbi despre tine sau cele în proză intitulate Fragmente dintr-un jurnal apocrif. (...) Conştiinţa, orgoliul de a fi demn constituie miezul acestei cărţi clădită pe autenticitate şi încărcată cu aromele, sevele, sîngele şi lumina unei existenţe ce-şi refuză comoditatea."
G.C. Mureşan (1978)
"Violenţa imaginilor ne trimite la Caraion, însă pentru Dorin Tudoran cultul metaforei ca obiect în sine are alte semnificaţii decît acelea ale predecesorului său. La Dorin Tudoran metafora este o realitate aproape materială (substantivizată) în care sensurile existenţei sînt captive, poetul apărînd ca un Prometeu care încearcă să se elibereze dintre ele. (...) De altfel, motivul captivităţii este prezent şi în alte poeme. Dorin Tudoran se pare că este un antiromantic declarat, avînd o idiosincrazie programatică faţă de spaţiile închise ale semnificaţiilor convenţionale şi conformiste. (...) Dacă utopiei ca modalitate vizionară i se taie aripile imaginaţiei (prin legarea lor cu balastul realului), realitatea, în schimb, este înălţată la gradul de utopie prin alegerea celui mai prozaic limbaj cotidian. Volumul Respiraţie artificială (Editura Dacia, 1979) face proba că locurile comune ale existenţei (şabloane, citate din dicţionar, formule meteorologice şi astronomice etc.) pot deveni mult mai bogate în sugestii şi semnificaţii decît o metaforă articulată."
M.N. Rusu (1979)
"Poemele, aproape fără excepţie, au o gravitate şi o cruzime rar întîlnite în poezie, fie că se numesc Tenebrele speranţei, Respiraţie artificială, Abatorul imaginaţiei, Dreptul la frică, fie că se numesc Elegie pentru pasărea Emanuelle (această pasăre, personaj liric cunoscut din anterioara O zi în natură), În memoria desăvîrşitelor pasteluri de altădată, sau Notte oscura dell'anima. (...) Am spus că Respiraţie artificială mi se pare o carte de tranziţie în creaţia lui Dorin Tudoran, dar am uitat să spun că este una dintre cele mai importante apariţii ale anului trecut. Cruzimea expresiei nu este gratuită, ea semnifică, trimite în profunzime. Ceea ce proiectează cartea la o cotă înaltă, în văzduhul pur al poeziei."
N. Prelipceanu (1978)
"Pentru Dorin Tudoran realitatea, pe care o scrie adeseori cu majuscule, este o stare sufletească. Revelarea acestei stări, care se precizează la limita dintre ceea ce este şi ceea ce trebuie să fie, dintre adevăr şi neadevăr, devine scopul principal al demersului său liric, care străpunge suprafeţele înşelătoare, lustruite şi inconsistente ale aparenţei. (...) Tabloul imaginat de poet în Abatorul imaginaţiei este, din această cauză, halucinant şi terifiant. Într-un fel de laborator modern, înfăţişat cu mare grijă pentru amănuntul sugestiv, cuvintele, considerate de la început septice de toţi cei care le cunosc puterea, sînt sterilizate nemilos, metodic, cu o rigoare care le ridică şi ultima şansă, în cazul în cînd supravieţuiesc, de-a mai putea transmite şi altceva decît ecouri nesemnificative. (...) Răsfrîntă lăuntric, satira lui Dorin Tudoran nu iese niciodată din sfera poeziei pentru a muri ca simplă demonstraţie logică în favoarea unor principii morale. Temperamentul poetului este de combatant, care nu se închide în sine cu iluzia unei lumi ideale. Libertatea lui interioară nu-l pune într-o poziţie de indiferenţă faţă de societate, ci îl angajează. Dorin Tudoran reuşeşte să ne convingă, în versurile sale călăuzite de adevăr şi rostite cu sufletul răscolit, că vin într-adevăr Veşti noi de la Mancha! Mari speranţe!"
Al. Andriescu (1980)
"Respiraţie artificială şi recentul Pasaj de pietoni (Cartea Românească, 1980) conţin, într-o parte a lor, şi un cu totul alt tip de poezie, pe care o cred cea mai autentică şi modernă de pînă astăzi a lui Dorin Tudoran. (...) Noutatea, în timpul din urmă, o constituie poeziile cu aspect de parabolă şi cu temă morală sau socială, ce ating un punct major de interes în ciclul (şi în poemul cu acest nume) La vie en rose din Pasaj de pietoni. Un motto din Borges spune totul despre felul de experienţă pe care aceste poeme îl au în vedere. Dar nu e numai tematica, ci şi formula întrebuinţată. Poezia lui Dorin Tudoran s-a asprit considerabil şi a adoptat un ton aproape dur. (...) Poezia se apropie acum de formele discursului şi ale poeziei zilnice, e neglijentă, batjocoritoare, declarativă, dialogată, epică, directă, alegorică, nervoasă şi enervată. Sarcasmul vizează în special două categorii de fenomene: manipularea individului în unele societăţi moderne, distrugerea personalităţii, domesticirea, îndobitocirea şi rolul poetului, cu lupta lui, adesea disperată, contra celor care-l dispreţuiesc sau ucid. Spre a exemplifica pe a doua, iată o îngrozitoare parabolă cu Ante Pavelici, cel care, cu mîini de pianist, scoate ochii poeţilor şi în care teroarea brună, a haidamacilor, a brutelor încătărămate, lovind în intelectuali e încă o dată magistral evocată."
Nicolae Manolescu (1980)
"Poezia aceasta urlă de durere, dar urletul ei se reverberează în pîslă, se zbate sub chinul durerii, dar mişcarea îi e dintr-o dată imponderabilă. (...) De la figura imaginarului convalescent, scepticismul lui Dorin Tudoran trece neaşteptat de repede, deşi îndelung pregătit, la cinicul Abator al imaginaţiei. (...) Dorin Tudoran taie în carne vie, hohotind tragic ca în acele cutremurătoare Cîteva episoade neromanţate din viaţa bunicului meu sau prezentînd cinic-dezabuzat într-un Birthday: Muzica subţire a gratiilor:/ nervi de pe care un cuţit/ a mai ras un strat de spaimă;/ încă unul. Această din urmă imagine este poate cea mai frumoasă reprezentare a fricii ajunsă la ultima fibră a fiinţei şi ordonînd o veşnică, ireală şi inutilă agresiune. Din rănile poeziei lui Dorin Tudoran curge o învinsă purpură."
Costin Tuchilă (1980)
"Cine i-a urmărit evoluţia s-a putut convinge de toate etapele arse cu decenţă - există în primele volume o vădită disponibilitate de conjuraţie a luminii, o voinţă de noime posibile - pentru ca să se înregistreze acum distanţa de soluţie, impasul aşteptării, însingurarea, marginalizarea (ca omagiu indirect adus totului), desfiinţarea (ca rană a fiinţei), întreagă această retragere în sinele său umilit de evidenţe. De unde şi tonalitatea acidă a poemului său care substituie cîntului epistola unui duh şi mîhnit, şi mînios; de unde - ca la René Char - fuziunea, tot mai grea, tot mai amînată, dintre furie şi mister. Misterul se tot lasă aşteptat, pentru că pînă la el stăruie calea lungă a furiei dezlănţuite pe toate portativele stufoase ale unei existenţe pîndite de un insuportabil bestiar. Poetul are toată bunăvoinţa să scrie frumos, în tihnă şi naivitate, dar nu poate să nu vadă. Şi privirea lui se întinează, înfricoşată, lucidă - luciditate înmărmuritoare. (...) Sarcasmul creşte pînă la un fel de epopee a deriziunii. Privind înapoi, spre vîrsta sa aurorală, poetul îşi invită iubita să contemple împreună ce-a mai rămas din jaful existenţei sale mutate în ignominie; invectiva arde cu acea falsă solemnitate a discursului lautréamontian. (....) Un poet român ne descrie acum tot mecanismul poietic - o poietică de teribile naufragii ale limbajului, prin ea asistăm la tortura vocabulei în numele catehizării viitorului, deşi autorul ţine să ne avertizeze că intrarea lui în viitor e cam deochiată: Intru în viitor ca într-o cuşcă în care trebuie să reconstitui fiara ce mă va devora numai după ecoul urletului ei. (...) Dorin Tudoran nu este - în definitiv - un poet politic. Ci numai adevărat. Într-o filă a Jurnalului său din volumul de care ne-am ocupat (Pasaj de pietoni) el scrie printre altele: La tîmpla poetului, sufletul lucrurilor bate răzbunător... Uneori asaltul ia forma unei ploi de mercur. Ploaia de mercur nu e numai circumstanţial-locală. Ploaia de mercur se confundă cu însuşi destinul poeziei moderne, sfidînd, de la Baudelaire încoace, armoniile desuete ale împăcării dintre om şi lume. Poetul modern ascultă sufletul lucrurilor care bate răzbunător şi trage consecinţele. Le-au tras şi Rimbaud, şi Lautréamont, şi Ezra Pound, şi Antonin Artaud, şi Dylan Thomas. Poezia de divorţ existenţial, muiată în ploaia de mercur a fracturării tuturor conformismelor."
Virgil Ierunca (1980)
De bună voie, autobiografia mea (Editura Nord, Danemarca, 1986)
"Exilul românesc pare a fi rodit o nouă formă literară, hibridă, alăturînd inedit notaţii de jurnal, poezii, interviuri şi eseuri politice şi echivalînd, am putea spune, cu salutul de rămas bun şi cu auto-prezentarea. Cărţi de hotar între cele două vieţi care ne-au fost hărăzite. Cărţi de plecare tîrzie în cazul de care ne ocupăm, la 40 de ani Tudoran, la 58 de ani Caraion, în care, înainte de a trage aer în piept, autorul adresează un ultim cuvînt celor din cauza cărora a luat drumul pribegiei încercînd rostirea epuizantă a eşecului înţeles şi astfel, poate, izbăvitor. Autobiografiile acestea de bună voie aduc cu apa moartă din poveste. Ele realipesc fărîmele în care a fost îmbucătăţită viaţa ucisă şi permit reîntregirea unui trup care se va bucura, cine ştie, de întîlnirea proaspătă cu apa vie. Prima temă care se impune cititorului în volumul lui Dorin Tudoran este tema vieţii moarte. (...) Poeziile lui Tudoran, scrise în ţară în anii de dinaintea plecării, tipărite în străinătate, unde lucrul era posibil, sînt dominate de această schimbare din temelii a ceea ce se numeşte încă, din inerţie de limbaj, viaţă. (...) Sentimentul vieţii noi este lehamitea, sila, istovirea, deznădejdea lucidă fără zvîrcoliri de prisos. (...) Suprimarea poeţilor e a doua mare temă a autobiografiei lui Tudoran. (...) Retezat înainte de a fi prins să vorbească, poetul nu are însă dreptul să aţipească, să se relaxeze, să se piardă şi, din neatenţie, să alăture eşecului impus de sistem un faliment propriu tolerat. (...) Forţa poetului rezidă în vitalitatea agoniei lui, în capacitatea de a menţine neştirbită disperarea ancoră. (...) Cu ani în urmă, gîndind la poezia germană a timpului, Heidegger întreba: Avem noi oare poeţi pentru vremi de restrişte? Poeţi care să spună sărăcie, atunci cînd e sărăcie şi, coborînd în prăpastie, să înainteze atît cît o pot face spre a aduce la lumină taina durerii? România numără de acum mai multe generaţii de poeţi pentru vremi de restrişte."
Sanda Golopenţia (1986)
