O poezie de esenţă tare
Daniel Cristea-Enache
Tânărul Ulise, o antologie masivă şi reprezentativă din creaţia poetică a lui Dorin Tudoran - de la Mic tratat de glorie (1973) şi până la De bună voie, autobiografia mea (1986) - oferă cititorului de azi posibilitatea de a-l recupera, de sub hainele publicistului acid D. Tudoran, pe liricul reflexiv cu acelaşi nume. Aparţinând promoţiei "şaptezeciste", el nu e un poet monocord şi fără evoluţie; lirica sa cunoaşte, dimpotrivă, două faze distincte, remarcate ca atare de critică şi prilejuindu-i acesteia multe glosări. O dată cu volumul Respiraţie artificială (1978), datele se schimbă fundamental: deschizându-se larg către o realitate dată, versurile instituie o prezenţă vie, a unui neobosit martor ocular: poetul însuşi. Est-etice (cu termenul folosit de Monica Lovinescu), poemele sunt pline de sarcasm şi exprimă o revoltă, pentru că şi realitatea (ideologică) înconjurătoare e plină de minciună, ascunzând-o însă ipocrit. În deosebire de această a doua vârstă a poeziei, demistificatoare şi realistă, prima îşi ţese viziunile într-un plan de abstragere din realitatea imediată. Ea se circumscrie unui modernism de esenţă tare, modelat mai înainte, într-un chip unic, de către Nichita Stănescu, şi modulat divers de către Dorin Tudoran, în funcţie de jaloanele propriei sensibilităţi. Însă chiar şi atunci când ţesuturile lirice se metamorfozează, poezia devenind aspră, prozaică şi sarcastică, schimbarea se face organic, dinlăuntru. Căci autorul antologat în Tânărul Ulise este acel tip de creator trăindu-şi cu o intensitate lucidă toate experienţele şi vârstele.Debutul în volum cu Mic tratat de glorie era al unui poet deja matur, la 28 de ani, egal cu sine, beneficiind de achiziţiile (neo)modernismului, dar refuzând impersonalizarea ridicată la rang de principiu de către mulţi exponenţi ai lirismului conceptual. O nelinişte, o febrilitate existenţial-morală se instalau, de la bun început, în lirica lui Dorin Tudoran, fără ca aceasta să aibă topite în ea ingenuitatea descoperirii universului şi caracterul solar din debuturile "şaizeciste". Acum, "orice privire înseamnă/ un nou adevăr"; poetul devine, într-un fel, martorul creditabil şi dovada palpabilă a propriei existenţe, a feluritelor experienţe ce-i dau acesteia consistenţă. Structura etică a personajului obiectivat e vizibilă. Dar nu există, la Dorin Tudoran, încordarea şi încrâncenarea rigorismului moral, care să cenzureze imaginaţia poetului şi - prin consecuţie - lumea creată de el. Aceasta este fastuoasă, cu o bogăţie de imagini (şi de relaţii) suprarealistă, într-adevăr în genul lui Ilarie Voronca, de care poetul "şaptezecist" a fost apropiat. Cu specificarea că suprarealismul lui Dorin Tudoran este mai strâns, mai puţin centrifugal decât cel al "miliardarului de imagini", prin aplicarea consecventă a câte unui principiu de coagulare şi construcţie a imaginii poetice.
Pornind de la ceea ce leagă, în profunzime, nişte volume atât de diferite "la suprafaţă" precum Mic tratat de glorie, Cântec de trecut Akheronul, Uneori, plutirea şi O zi în natură, trebuie spus că autorul nu oboseşte niciodată să caute şi să obţină, iar şi iar, imagini şi simboluri ale transparenţei. Privirea lui găseşte în elemente, în lucruri şi în fiinţe "ferestre" prin care să poată trece dincolo de ele. Materialitatea... materiei, poetul o decantează, o sublimează, convertind-o într-un mediu vibratil, ideal pentru levitaţia amoroasă. Însă nu doar datorită erosului devin lucrurile transparente şi uşoare. La Dorin Tudoran, sentimentul (omenescul pe care el îl exprimă) ţine de un plan în care forţe contrare îşi exercită şi ele acţiunea lor, distructivă. Moartea intră în firescul vieţii, Akheronul "e mereu lângă tine". Cu ochii minţii, cu puterea imaginaţiei altfel spus, Dorin Tudoran creează o lume în care plăcerea şi durerea, bucuria şi suferinţa, viaţa şi moartea îşi dispută materialul uman, cobaiul lucid al tuturor experienţelor. Eroul liric rămâne un martor ocular al propriilor avataruri; e o conştiinţă, deocamdată, individuală nu numai la propriu, ci şi la figurat, înregistrând cu acuitate tot ceea ce o înconjoară, dar nu într-un sens social. Personajul pare singur pe lume; numai iubita, ca o prezenţă latentă, transparentă, şi Akheronul, ca un implacabil memento mori, îi însoţesc căutările şi dramele. Carnea, trupul şi materia în întregul ei reprezintă un teritoriu pe care viaţa îl smulge temporar morţii, într-o victorie fragilă, atât de uşor de răsturnat în bătaia de metronom a timpului. Când însă privirea poetului trece dincolo de învelişuri, carcase şi aparenţe (făcându-le, pentru aceasta, transparente), ceea ce se vede este o nemuritoare alcătuire, o substructură zeiască, de transcendenţă temporar desprinsă din "paragina Paradisului".
În Uneori, plutirea, volum preponderent erotic şi cu numeroase versuri frumoase, apar câteva semne ce anunţă îndreptarea poetului către o altă etapă a creaţiei sale, către o formulă a directeţii şi prozaismului, a unui realism conotat moral. Poezia se va modifica sensibil, şi îl va modifica pe Dorin Tudoran într-un sens care, azi, ne este foarte familiar: poetul aţos, dârz, luptător pentru o cauză dreaptă, punând la bătaie toate resursele talentului şi integritatea sa morală pentru a denunţa transformarea lumii înconjurătoare într-o închisoare. Lirica devine epică şi alegorică, prozaică şi vehementă, cu multe semne de exclamare, cu un ritm alert şi cu numeroase repetiţii, pe un tipar al retoricii indignate. Străinul, Abatorul imaginaţiei, Respiraţie artificială, Dreptul la frică au o anumită întindere, ca şi cum autorul ar fi vrut să nu-i scape nimic nespus, neprecizat. Redundanţele nu sunt supărătoare, pentru că ele ţin de o tehnică a pamfletului moral, în care insistenţa dă rezultatele cele mai bune. Dreptul la frică e o mostră de poezie cu retorică perfectă, trecând prin toate ţevile orgii simfonia protestului.
Lirica lui Dorin Tudoran şi-a schimbat deci pieile pe măsură ce "epoca de aur" tot mai calp a încercat să încline şi să frângă o coloană vertebrală autentică, adică etică. Datorită, în mare parte, acestei involuţii de fundal ideologic şi social a avut loc progresia poeziei, de la acea filozofie infuzată în lirismul pur, şi până la pamfletul ce irumpe cu violenţă, fiind totuşi bine strunit retoric.
În toate ipostazele, o poezie şi un creator de esenţă tare. E o bucurie să-l citim şi pe LiterNet.
