O simplă dare de seamă
Clara Nicollet
Cartea lui Cristian Neagoe este într-atât de poetică, încât, poate dintr-un simplu reflex de autoapărare, aşa cum te aperi de soarele prea puternic punând hârtie albastră în geam, nu pot să scriu despre ea altfel decât în modul cel mai prozaic cu putinţă. Sau, dacă preferaţi totuşi o metaforă, deşi nu ştiu dacă pot crede în ea, ar fi ca şi cum numai înfigându-mi adânc picioarele în pământ aş putea împiedica magia cuvintelor să mă antreneze în dansul lor aerian. Dar nu, ce rost ar avea să poleiez astfel realitatea? Adevărul este că trebuie să mă rezum numai la o simplă dare de seamă, întrucât nu sunt un critic veritabil şi altfel nu mă pricep. De ce atunci - mă veţi întreba - mi-am asumat o sarcină care mă depăşeşte? Ei bine, pentru că autorul este un debutant de nici măcar douăzeci de ani, şi în astfel de cazuri criticii voluntari nu prea se îngrămădesc. Şi cum am fost printre primii care au citit şi au apreciat cartea, mi se pare oarecum normal să o susţin. Deşi poate gestul meu nu este chiar aşa de inocent: în realitate cred atât de mult în talentul acestui autor şi am convingerea că va deveni într-o zi atât de cunoscut (sau poate nu), încât ideea de a fi eu cea dintâi care i-a recenzat o carte îmi gâdilă orgoliul într-un fel cât se poate de plăcut.Că autorul este foarte tânăr. îţi dai seama numaidecât, din ambiţia atât de caracteristică de a demonstra că este matur, trecut prin ciur şi prin dârmon, că a văzut şi a experimentat suficient de multe lucruri ca să-şi câştige un loc în curtea celor mari. Nu vă lăsaţi, deci, înşelaţi de scârba de viaţă cu care vă întâmpină încă din primele pagini, de organele sexuale, drogurile şi orgiile pe care le pune în faţă ca pe un stindard, menit să-l conducă nu spre victorie, ci spre un adăpost incert. Nu vă lăsaţi influenţaţi de indiferenţa asasină faţă de o mamă trecătoare ca o umbră prin peisaj, toate astea nu sunt decât o faţadă, dincolo de care, dacă ai răbdare să priveşti, desluşeşti o incredibilă tandreţe, din care sclipesc precum nişte nestemate cuvinte de o mare frumuseţe: "...aceeaşi mamă a mea, pe care n-o vedeam niciodată zâmbind cu totul... aceeaşi mamă a mea căreia zilele i se scurgeau ca ploile."
De fapt, precum un sit arheologic, cartea aceasta pare constituită din nenumărate straturi care se suprapun şi trebuie să le dai rând pe rând la o parte ca să ajungi până la miez, care este la fel de pur precum sufletul unui copil. Poate că este locul să precizez aici că Neagoe este îndrăgostit amarnic de detalii, le îngrămădeşte peste tot, ajungi chiar, în unele locuri, să te întrebi dacă n-ai nimerit fără să-ţi dai seama într-un decor din "Picnic la marginea drumului". Aceeaşi aglomeraţie de obiecte, de senzaţii, de idei în spatele blocului naratorului, aceeaşi în camera Mariei (şi mai ales acolo). Peste tot trebuie să faci săpături, şi este poate necesar să te antrenezi puţin înainte, pentru că procesul riscă să fie foarte laborios, întrucât nici un cuvânt din aceste uriaşe enumerări nu este inutil, totul trebuie scos din grămadă, scuturat şi privit cu luare-aminte, până înţelegi că ai dat peste o bijuterie, pe care te grăbeşti să o strecori în buzunar. Când părăseşti, în sfârşit, camera Mariei, buzunarele prea pline abia te mai lasă să te târăşti.
Dar să nu ne îndepărtăm... spuneam că această carte pare alcătuită din nenumărate straturi şi cel care se află cel mai jos, cel de la care a pornit probabil totul, este jurnalul unui adolescent romantic (dar care nu se acceptă deloc astfel, el se vrea rebel), un adolescent îndrăgostit de o fată care încă se mai numeşte Maria, cu majusculă, ceea ce nu este foarte original... Ansamblul are nevoie, pare-se, de retuşări, şi autorul pune deasupra o foaie de calc şi începe să deseneze un alt strat, care să-l ascundă pe cel dintâi, să ne mintă, asigurându-ne că puştiul nu este chiar atât de romantic, nici fata chiar atât de banală, ea este maria, cu m mic, ceea ce nu este o retrogradare, ci o urcare pe piedestal. Fata este de fapt o vrăjitoare, deşi nu face nici un fel de vrăji, dar naratorul vrea să pară un adevărat bărbat, unul dur, ştiţi dumneavoastră, care nu poate ceda oricărei fetişcane, şi-atunci maria trebuie să fie într-un fel specială, nu-i aşa? Şi specială e... Pentru că atunci când buzele ei lasă să se strecoare cele mai banale dintre banalităţi, autorul reuşeşte ca prin miracol (vă asigur, el este adevăratul vrăjitor) să le transforme în simboluri, în temple, nici eu nu mai ştiu în ce, dar cert este că rămâi înmărmurit. Iar atunci când fata are toane, începând să arunce cu papucii prin cameră, să închidă fereastra când pisica doarme pe pervaz, să împroaşte vorbe otrăvite în jur, nu ea este vinovată, ci piticii care sălăşluiesc în ea şi care o forţează să se poarte astfel. Nici dragostea, nici sinceritatea ei nu pot fi puse la îndoială. Naratorul încearcă să se mintă atât de frumos, dar nu reuşeşte decât până la un punct, când capitulează şi pune cărţile pe faţă: "Un singur lucru este clar: maria nu a existat astfel decât pe undeva în mine." Descrisă în felul acesta, maria cu m mic îşi pierde individualitatea, devenind Femeia însăşi, cu F mare. Pe Maria cea adevărată, cu majusculă şi fără deghizament, nu o vom cunoaşte niciodată, nu ni se va spune nici un cuvânt despre ea, şi probabil nu avem nimic de pierdut.
Dar autorul nu se opreşte aici, mai ia o foaie de calc şi mai adaugă un strat, estompând iarăşi detaliile rămase dedesubt, a venit timpul să ne atragă atenţia că lumea unui adolescent nu se reduce numai la o simplă poveste de dragoste, şi că la urma urmei ar fi mai bine chiar să o uităm cu totul, nu este lucrul cel mai important, căci mai există atâtea lucruri serioase despre care s-ar cuveni să vorbim. Lumea unui adolescent este ceva extrem de complicat şi de vast. Şi iată-ne dintr-odată propulsaţi într-un univers diferit, printre fractali, incantaţii, cuvinte magice, expresii latineşti, printre semizei, alchimişti şi brahmani. Simţurile ne sunt invadate din toate părţile de sulf, mercur, argilă, cuptoare incandescente şi topitorii, de putrefacţii şi sublimări, de o horă de mirosuri. Şi, mai ales, este foarte important să nu uităm să respirăm. Respiraţia devine laitmotiv. Toate acestea însă nu reprezintă doar praf aruncat în ochi, nu ne aflăm nici într-un role-playing game, nici (încă) într-un text postmodernist, autorul ia, dimpotrivă, lucrurile foarte în serios. Recomand temerarilor care se încumetă pe acest tărâm să se înarmeze cu un dicţionar bun sau, şi mai bine, cu o conexiune la Internet. O cultură generală solidă, de asemenea, nu este de prisos, pentru a naviga à l'aise printre referirile ca în treacăt (alteori subînţelese) la Goya, Hieronymus Bosch, Masaccio, Garcia Marquez, Botticelli, Eliade, Noica, Tazio - eroul adolescent al lui Thomas Mann, Lolita lui Nabokov. Un uşor abuz, veţi spune, din partea unui atât de tânăr autor. Poate, nu vă contrazic... Dorinţa de a face prea mult, prea repede, de a impresiona cu orice chip? Încă o dată: poate. Dar chiar dacă aceasta i-a fost intenţia, reuşeşte s-o disimuleze aproape magistral. Atenţie, totuşi, la micile inadvertenţe. Autorii foarte tineri sunt adeseori prea orgolioşi, prea îndrăgostiţi de propriul efort, sau şi-au mutat deja gândurile în altă parte, ca să mai aibă dorinţa să verifice sau să mai îndrepte ceva în urma lor.
Spuneam mai sus că nu ne aflăm (încă) într-un text postmodernist? Nici o grijă: un tânăr autor care se respectă nu uită niciodată să fie postmodernist. Iată-ne, aşadar, într-un nou strat. Cartea începe să semene cu un cremşnit savant. Ni se pune în mână o lupă şi ni se îngăduie să contemplăm pe masa de disecţie procesele cele mai intime ale naşterii acestei cărţi. Încetăm să mai fim cititori prinşi în mrejele unei poveşti magice, devenim complici conştienţi, participăm noi înşine la actul creaţiei, ni se arată toate secretele devenirii lui. Învăţăm să permutăm cuvintele ("desfăcut, făcut des, des făcut" "aşa cum era ea, cum ea era, era cum ea"), ni se dezvăluie tainele palindromurilor şi reiterărilor, deprindem să ne jucăm cu triftongi ("pleoape, eoa, eao, oae"). Şi peste toate astea planează spiritul lui Houellebecq şi-a lui manie de a-şi lămuri cititorii că se pricepe la orice, că nici un domeniu nu îi este străin şi că o bună carte postmodernistă se cade să includă dizertaţii pe tot felul de teme academice, chiar dacă nu au nici în clin, nici în mânecă cu subiectul cărţii şi chiar dacă cititorul oricum nu înţelege nimic. Căci ceea ce acesta din urmă ar trebui să reţină este că o carte postmodernistă nu are altă menire decât cea de a atrage atenţia asupra autorului ei. Celor pe care această vanitate scriitoricească îi lasă însă reci, le-aş recomanda să sară peste ultima parte a cărţii, intitulată În spatele textului deschis. Calitatea ei, ca text ştiinţific, mi se pare îndoielnică, iar ca vulgarizare intră poate prea mult în amănunt. Pe alocuri, autorul explică până şi ceea ce este foarte evident, însă se apără imediat faţă de eventuala bănuială că nu şi-ar respecta cititorii îndeajuns. "Dacă aş fi avut (dacă aş avea) ceva mai mult respect pentru mine, nu aş fi scris această anexă dezolantă", ne mărturiseşte într-un elan de sinceritate, şi cred că trebuie crezut pe cuvânt. Aşa cum el însuşi spune, această excrescenţă este malignă şi se cere extirpată.
Dacă aş fi eu însămi această carte, probabil aş striga din răsputeri: "Scuturaţi toate aceste artificii de pe mine, acest eşafodaj sclipitor, menit să ia ochiul, dar care-mi curmă răsuflarea, lăsaţi-mi aşa cum sunt de fapt, simplă şi pură, pentru că numai aşa îmi voi arăta incredibila frumuseţe!" Autorul ne îndeamnă în repetate rânduri să respirăm, dar ignoră el oare faptul că sub atâtea straturi nu mai putem? Cel care se întreabă la ce serveşte această camuflare are deja răspunsul pregătit, autorul s-a gândit la tot: "Aş putea să fiu acuzat de un lirism mult prea pronunţat, feminin, dulceag". Este ca şi cum i-ar fi ruşine de propriile sentimente, de romantismul care a devenit peste noapte desuet, este ca şi cum ar încerca să-şi convingă cititorii ca în realitate este un tip super-leet şi cool, care mai nou l-a descoperit pe Charles Bukowski (aşa ca să ştim la ce să ne aşteptăm în viitor).
Însă noi, cititorii, ne simţim trădaţi. După ce am fost făcuţi părtaşi la actul de creaţie, ne pomenim dintr-odată că nu avem nici un cuvânt de spus. La ce bun, după ce l-ai purtat printre vise, să-l trezeşti pe cititor atât de dur la realitate, spunându-i că de fapt visul nu era autorizat? La ce bun să-l faci să culpabilizeze pentru faptul că, admirând un text frumos, a reuşit să penetreze în straturile cele mai profunde, acolo unde stă ascuns un suflet zbuciumat, torturat de sentimente pe care le respinge, în ciuda firescului lor?
Există în această carte fraze pe care nici o tehnică a scrisului, oricât de revoluţionară, nu le poate inventa, fraze pe care nu le poţi niciodată găsi într-un text prefabricat, fraze care nu pot veni decât din interior şi pe care le pierzi dacă le cauţi prea mult. Cristian Neagoe, oricât ar încerca să se ascundă, până la urmă tot se dă de gol. Fraze surprinzătoare precum "în fond, la ce bun să-mi iau moartea cu mine?" (referindu-se la ceasul de mână), sau "a trebuit să alerg puţin în urma ei, ca să nu mă sufoc" îl trădează fără greş pe cel care nu are nevoie de nici un fel de artificii pentru a deveni un bun scriitor. A crea atâta emoţie cât este cuprinsă în cuvintele "mamele-astea-imense le strică mai mereu [copiilor] poveştile cu fumul lor de ţigară şi răceala afectată" nu este la îndemâna oricui. A mai adăuga ceva deasupra ar fi ca şi cum ai lipi un poster din Playboy peste o pânză de Van Gogh. Sper ca Neagoe să înţeleagă acest lucru înainte de a fi prea târziu.
Am ieşit din camera Mariei cu sentimentul că Neagoe şi-a găsit deja calea şi propriul său stil, dar că nu este pregătit să renunţe la teribilismul tineresc şi încă mai caută inspiraţia în exterior, încercând să urmeze curentele în vogă. Dacă ar fi să-i recomand ceva, i-aş sugera să nu-şi urmeze decât instinctul său de scriitor. Poate că încă nu este conştient că îl are, dar dacă va privi cu atenţie în interiorul său, îl va găsi.
