Investigând faţa ascunsă a Lunii
Radu-Ilarion Munteanu
Apariţia, în anul de graţie al pasului lui Neil Armstrong pe Lună (1969) a "Dicţionarului onomastic", primul "modul" al tetralogiei "Ingeniosul bine temperat", totodată debutul în volum al lui Mircea Horia Simionescu, după debutul formal, în anul precedent (alt an binecuvântat), cu povestirea "Cum l-am trădat pe Pascal", în "Luceafărul" condus de Eugen Barbu a surprins critica, lumea literară şi pe marele public. O operă de ficţiune, parodiind una ştiinţifică (inexistentă la acea vreme pe piaţă), pretext pentru un conglomerat de microproze, o galerie de tipuri când caricaturale, când liric-nostalgice, un exerciţiu, tot parodic, al decelării, amestecată inextricabil cu invenţia, a semnificaţiei sonore a unor nume (Alfons = regesc şi fonf), ca sursă a unui humor brevetat, toate erau prea noi pentru o lume literară ce încerca să acomodeze comandamentele realismului socialist cu redescoperirea culturală a vestului şi reabilitarea discretă a valorilor naţionale (în anul terminării, de către redactor, a liceului, mendelo-morganismul era încă reacţionar, iar Blaga încă interzis).Din fericire, debutantul quadragenar avea deja predată la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, la solicitarea regretatului poet Mircea Ciobanu, atunci redactor, "Bibliografia generală", carte pe care o lansăm acum şi a cărei istorie e detaliată de autor în postfaţă, dimpreună cu un soi de manual de folosire. Prima ediţie apare, aşadar, în 1970, în zona crepusculară a ferestrei de deschidere ce a precedat celebrele "teze din iulie" 1971, imitaţie balcanoidă a revoluţiei culturale sino-nord koreene. Pe un teren întrucâtva pregătit de publicarea, în "România Literară", a unui serial de fragmente din carte. Public şi critică, îi fac o primire entuziastă. Genul în unicitatea lui, e categorisit, cu oarecare grabă, drept "antiliteratură". Nu exclusiv din lipsa de repere teoretice, ci şi din reflex de a căuta alibi, căci trimiterile la sistem erau transparente, chiar dacă receptate doar punctual şi, în acei ani, nimeni nu-şi permitea riscul demantelării lor explicite.
Abia după '90, când critica priveşte deja dintr-o perspectivă mai detaşată generaţia optzecistă, Mircea Horia Simionescu e redescoperit ca precursor timpuriu al postmodernismului în literatura română.
Nu e aici locul de a dezvolta diferenţierea ce trebuie făcută între aceste prime două cărţi şi seria de romane şi volume de proză scurtă care, în afara ultimelor două iteme ale tetralogiei, le-au urmat, în ultimii 30 de ani. Urmărind destinul "Bibliografiei generale", constatăm că a fost prima din cărţile autorului reeditată după '90 (Ed. Nemira, 1992). De ce este şi prima carte a d-sale în format electronic? În afara inerentelor raţiuni de copyright, autor şi redactor împărtăşesc, toutes proportions gardées, opinia că "Bibliografia..." rămâne opera fundamentală, de substanţă şi atitudine, a autorului, care-i fixează un loc singular în literatura postbelică. Nu avem în intenţie să explicităm această dimensiune a cărţii, câtă vreme autorul însuşi o face limpede şi nu fără un humor amărui, în postfaţă. Câtă vreme autorul a decis (iar redactorul a înregistrat decizia cu entuziasm) să semneze o prefaţă provocatoare, cu numele poate cel mai important şi semnificativ dintre pseudoautorii ale căror fictive fişe constituie carnea cărţii, rolul acestui text redacţional introductiv se reduce la schiţarea cadrului... general.
Nu în ultimul rând, totuşi, redactorul îşi ia libertatea să mărturisească că demersul editării acestei originale cărţi de acum o generaţie e, pentru sine, înrudit cu cel al debutului său editorial, restituirea nu mai puţin originalei cărţi a lui Radu Cosaşu, "Un august pe un bloc de gheaţă". A cărei priză la publicul noului mileniu l-a încurajat să continue.
Dacă momentul apariţiei este o coincidenţă neurmărită, dar benefică, (la câteva zile autorul va împlini un venerabil număr de ani), să fie oare o pură întâmplare că tocmai zilele astea cuceritorii Lunii anunţă reluarea substanţială a operei lor?
