O meditaţie profundă asupra naturii, dragostei şi dorinţei
Samuel Brenton, Gabriela Nicolescu, Elena Rusei, Ilinca Bernea
Selkies sunt creaturi fantastice din mitologia scoţiană şi irlandeză, care îşi schimbă forma, trăind ca foci în ocean şi ca oameni pe uscat. Masculii selkie sunt consideraţi în mod tradiţional a fi deosebit de frumoşi şi a avea o putere de fascinaţie uriaşă asupra femeilor care îi întâlnesc. Ilinca Bernea invocă un astfel de personaj - un mascul Selkie - pentru a transpune într-o filă de literatură contemporană o meditaţie profundă asupra naturii, dragostei şi dorinţei. Povestea se desfăşoară într-un climat oniric, într-o stare de transă şi în lumina infra-realităţii, iar temele sunt dezvoltate într-o formulă de fugă muzicală. În fundalul ficţiunii literare se profilează ideea romantică de regăsire a identităţii primare şi de reactivare a naturii interioare, sălbatice, necondiţionate social, iar autoarea ne spune că acest lucru este posibil prin explorarea celor mai intense dorinţe, cum ar fi aceea de a te abandona pasiunii erotice sau de a te confrunta cu imaginea propriei fiinţe reflectate în altul, te a te salva prin dragoste sau de a te prăbuşi în ea şi de a te pierde, într-un extatic abandon de sine. Povestea Ilincăi Bernea surprinde întunericul şi lumina din inima aspiraţiilor imposibile, dorul de a evada din lume şi din propriul eu mundan. Acţiunea se petrece într-un spaţiu-timp interior, undeva pe linia de demarcaţie dintre stările descrise de simţurile în stare de trezie şi ceea ce se află în inconştient. Este un basm minunat, plin de savoare şi fantezie erotică, dar şi străbătut de multă tristeţe şi adevăruri inconfortabile. (Samuel Brenton)Orice om are două biografii paralele, una determinată de contextul social în care trăieşte şi cealaltă imaginară. Intriga acestei poveşti se dezvoltă în jurul unei situaţii fantastice: cum ar fi dacă, într-o bună zi, realitatea impusă de destinul exterior, străin fiinţei proprii, ar dispărea şi te-ai trezi proiectat cu totul în interiorul propriei fantezii?
Fără a urma stricto-modo traiectoria narativă a poveştii originare, această ficţiune literară este un basm contemporan pentru adulţi şi o alegorie a crizei individului captiv într-o societate care îi pretinde forme de manifestare impersonale şi alienante. Este o poveste despre exilul sufletului într-o lume sărăcită de emoţie şi frumuseţe şi despre recuperarea ingenuităţii şi a adevărului lăuntric. (Gabriela Nicolescu)
Există un principiu ontologic al lumii, iar acest principiu este unul de comunicare. Lipsa comunicării presupune lipsa existenţei; Moartea, înseamnă dispariţia totală a comunicării.
Limbajul raţional este doar unul dintre nivelele ce se găsesc de-a lungul scării comunicării, inferior nivelului pe care se află inefabilul, extazul, sublimul sau transcendenţa.
In Selkie, este vorba despre ascendenţa comunicării transcendente asupra limbajului raţional, despre mythos versus logos.
În urma unei furtuni puternice de vară, Alma - o tânără umanistă din lumea postmodernă, aflată în vacanţă pe ţărmul mării - găseşte pe plajă un tânăr deosebit de frumos ce zace inconştient. Se hotărăşte să-l numească Selkie, după creaturile mitologice despre care se spune că sunt foci ce, odată ajunse pe ţărm, îşi leapădă pielea, devenind astfel făpturi umane. După ce îl ajută să-şi revină, se succed şapte zile încărcate de erotism şi profunzime, profunzime ce se dovedeşte a fi unica exigenţă a comunicării. De-a lungul acestor zile, Selkie nu rosteşte un singur cuvânt, în ciuda repetatelor încercări ale Almei de a-i descuia codul. Fiind lipsit de trecut, Selkie nu are o identitate, specificitatea lui lăsându-se nereliefată, el pare mesagerul direct al condiţiei anonime. (Elena Rusei)
Alma realizează treptat că muţenia lui îi dăruieşte ei ocazia de a vedea în el o fiinţă ideală şi posibilitatea de a-şi imagina în contul existenţei lui absolut orice vrea. Tăcerea lui este totodată o aluzie la tăcerea sufletului care se mişcă pe o orbită în care totul e tensiune şi ritm şi graţie, e muzică pură: deşi nu vorbeşte, frumosul naufragiat cântă fabulos la vioară. Ceea ce îi pune pe oameni în conflict este gândirea articulată în cuvinte. Vorbirea este un constant focar de animozitate şi gâlceavă. Prezenţa frumosului şi misteriosului naufragiat o face pe Alma să se confrunte deopotrivă cu propriile fantasme şi cu un trecut nu tocmai fericit. (Ilinca Bernea)
