Insuportabila uşurătate a existenţei
Radu-Ilarion Munteanu
Personalitatea artistică a scriitorului clujan Radu Ţuculescu ar putea fi calificată lesne şi cu acoperire drept multilaterală, dacă termenul n-ar radia, chiar la atâţia ani după "epoca lumină" o sâcâitoare conotaţie rebarbativă. Vom înlocui atunci ponciful cu o perifrază, spunând că e una neliniştită. Jocul de sensuri sugerează chiar că ludicul e una din dimensiunile acestei efervescente nelinişti.Ca student la Conservatorul din Cluj, făcea teatru de amatori, amestecând, în devălmăşie, texte shakespeariene cu cele proprii, acestea din urmă cu un pronunţat caracter satiric. Ca redactor la radio Cluj, cutreieră teritoriul transilvan, semănând în cale proze scurte, fragmente de nuvele, piese într-un act şi alte "mici nimicuri" risipite prin reviste locale, continuând s-o facă şi după debutul, la Dacia, cu eclecticul volum de proză Portocale şi cascadori.
Revenit la radio încă din 22 decembrie 1989, după un exil profesional de 5 ani, pentru a reînfiinţa studioul local, abandonează expresia exclusiv sonoră pentru a fonda, din primele rânduri ale grupului de iniţiativă, ceea ce acum e televiziunea teritorială. Mereu în căutarea noului, nu ezită a călca pe urmele propriilor paşi, reluând activitatea teatrală, acum ca lider al unor trupe studenţeşti, cu care cutreieră lumea, la festivaluri de gen. Lume din care revine nu doar cu material filmat pentru televiziunea al cărei membru fondator este, ci şi cu proze insolite, dar mai ales cu o experienţă existenţială convertită în jurnal literar, inaugurând colecţia de gen a unei edituri lansate după 90. Pentru a-i completa fişa profesională, să mai notăm că semnează de ani de zile cronica teatrală la Observatorul Cultural.
Ca scriitor, e contemporan cu optzeciştii, fără a le aparţine structural cu totul. Cum criticul Ion Simuţ îi face un portret literar de acurateţe, în textul pe care l-am plasat ca postfaţă, aceste rânduri se circumscriu unei necesare complementarităţi. Nu vom ezita, totuşi, să precizăm că formula definitorie a scrisului neliniştitului autor este, în opinia quasiunanimă a criticii, cu care a noastră coincide firesc, expresia simplă până la banalitate, conjugată cu o instinctivă putere de iradiere generalizatoare.
Cartea pe care editura LiterNet a ales s-o publice este cel de-al doilea roman al său, din cele trei de până acum, fără a socoti şi pe cel mai proaspăt, predat de curând unei edituri "pe hârtie". Degetele lui Marsias reprezintă, simultan, o ieşire din schemă, o regăsire paradoxală a propriei natur estetice, până la autodevoalare, nu în ultimul rând un ghem de paradoxuri. Fireşte, nu le vom lista exhaustiv. Primul e biografic până la ironie. Dacă eroii romanului sunt muzicieni, ca şi, de fapt, autorul, aspect singular în bibliografia acestuia, desigur fără a le împrumuta nimic din propria biografie, iar centrul de greutate al acţiunii e o orchestră filarmonică, romanul apare exact în anul (1985) în care, studiourile teritoriale de radio fiind desfiinţate "de sus", autorul a fost nevoit să-şi regăsească, timp de aproape 5 ani, instrumentele, stricto sensu, ale profesiei de bază, în cadrul filarmonicii clujene. Cronologia acestei conjuncţii are ceva din seducătoarea maximă a lui Oscar Wilde, că viaţa imită arta. Până la un ironic punct, fără îndoială. Pe celelalte le lăsăm în seama cititorului, pe care nu ascundem că ni-l dorim curios să exploreze, după lectura pe monitor, teritoriul literar bogat şi diversificat al autorului. Ne referim, desigur, la acel cititor pentru care Radu Ţuculescu reprezintă o noutate.
Nici în privinţa conţinutului şi semnificaţiei estetice a romanului nu ne vom abate de la regula firească a articulării complemetare a acestei prezentări cu posfaţa lui Ion Simuţ. Reiterarea, fie şi parţială, a unei analize pertinente şi exacte, ar fi contraproductivă pe mai multe planuri. Dar cum în 1985 consacratul critic nu putea nicicum să atingă, fără riscuri majore, nucleul semnificaţiei romanului, datoria noastră de a o spune acum tranşant derivă din însăşi alegerea de a-l publica.
Între cei doi eroi, care aleseseră, naturaliter, căi divergente, se coace un conflict surd, dar ireductibil. Timotei Alidor, flautistul compozitor, este simultan autosuficient ca artist şi imun la veleitarism, deci intratabil. Carol Vătan, dirijorul orchestrei (cine nu ştie să facă, va coordona, zic în tandem d-nii Murphy şi Peter) e dispus la absolut orice compromisuri pentru a parveni. Nu avem cunoştinţă dacă autorul văzuse sau nu Dirijorul, filmul metaforic al lui Andrzej Wajda, contemporan ca epocă. Întrebarea se pune, căci există o identitate caracterologică a lui Carol Vătan cu arivistul dirijor, funcţie la fel de metaforică, al filmului lui Wajda. Oricum, metafora are în ea ceva obiectiv, precum teorema lui Pitagora, susceptibilă de a fi redescoperită de orice elev talentat. Pregătirea febrilă, de-a lungul paginilor, pentru un spectacol în onoarea unui misterios maior aliat sugera, la prezentul primei ediţii, într-o măsură atât de transparentă atmosfera terifiantă, kafkian-ilfşipetroviană a celebrelor vizite de lucru încât această cheie se cere explicitată fără echivoc altei generaţii de cititori, acum, când iată că sindromul vizitelor altei generaţii de lideri se reînfiripă cu tenace determinare. Dar arta lui Radu Ţuculescu n-a stat în anii '80 în şopârlismul naţional. Scriitorul s-a mulţumit să-şi scrie partitura cu cheie, mizând pe talentul său interpretativ ca... instrumentist literar, pentru a da schemei o violentă putere metaforică. Ceea ce, alături de straniul şi în fond tragicul episod erotico-afectiv, care abia subliniază solitudinea semnificantă a eroului (vai, toţi ireductibilii noştri au fost atât de izolaţi...), constituie inima vie a romanului.
