O alergare în veghe
Luiza Palanciuc
Există un timp al privirii şi un timp al spunerii. Percipio ergo sum : la Ana Blandiana, orice decupaj în real este trăit ca o experienţă vizuală: „Nu imaginile îmi lipsesc, îmi lipsesc cuvintele“, spune ea, şi înţelegem că în imagine trebuie căutat sentimentul existenţei; în ceea ce aduce cu sine un topos ori o geopolis - rupturi ori fragmentări, risipiri ori regăsiri. Imaginea este ea însăşi mutatio, fluctuaţie, locul unei deveniri, loc vizibil dar şi dicibil, căci „Numai pagina scrisă decide“.
Literatura Anei Blandiana este însă, mai presus de orice, o revanşă a verbului şi a sensului, itinerariul unei voci care caută să spună neliniştea unei identităţi, este o prelungire de sine. Nu ocazia unui pathos, ci o paradoxală exigenţă: cea de a fi în lume, de a o atinge ori a o trăi sub semnul uimirii, al surprizei, de fiecare dată al unei întîlniri, căci „Nu existăm, ci existăm spre ceva“. Aceasta înseamnă să alegi viaţa şi cuvintele la sursă, privind şi ascultînd, încercînd să transcrii un zgomot, o trecere, înălţimea unui pisc unde nu se aude decît vîntul, lucruri mărunte sau grave, umbra lor ori respiraţia care le poartă. Înseamnă să mergi pînă la capătul nopţii, să sapi neîncetat în căutarea ta şi a celorlalţi: „[...] vîslind prin circumstanţă şi neesenţă, mă cutremur gîndindu-mă că m-aş putea întîlni cu mine pe stradă şi nu m-aş recunoaşte“. Înseamnă să trasezi uneori linia care duce sufletul dincolo de prag, dincolo de carcasa roasă de ploi, chinuită, chircită în „singurătatea de dinlăuntru singurătăţii“; să te strecori într-o altă viaţă - a celor vii, desigur, dar şi a celor dispăruţi, fiind încă aprins şi fierbinte de vieţuirea lor. Cuvîntul devine atunci antidotul unei dureri, alergare. Totul stă în alergarea aceasta, care nu mai are nimic comun nici cu aşezarea într-un loc spre odihnă, nici cu somnul cel de toate nopţile, ci mai curînd cu veghea; este, într-un fel, o alergare în veghe, înspre acele refugii care vă pun la adăpostul aruncăturii de zar, despre care ştim bine, după Mallarmé, că nu va aboli nicicînd hazardul.
Cuvîntul acestor texte aparţine ordinii evenimentelor şi, implicit, al acţiunii, al intervenţiei; el se expune deci aceloraşi incertitudini, posibilităţi sau imposibilităţi ca oricare alt gen de acţiune, aceloraşi exigenţe, în orice caz: „Urăsc uneori literatura, aşa cum un podgorean ar putea urî vinul pentru insolenţa de a se socoti mesagerul în transcendent al viei, plătind vămile perfecţiunii cu adevărurile, uitate unul cîte unul, ale butucilor“. „Ura“ aceasta trebuie aşezată alături de pasiunea însăşi a scrisului, pasiune-speranţă, ar fi spus Malraux. Sînt poetici care nu se desfăşoară decît sub semnul pasiunii: exemplul lui Rimbaud este poate cel mai limpede, însă aici totul sfîrşeşte într-o tragică ruptură. La Ana Blandiana, pasiunea înseamnă a rezista la ceea ce o destramă sau o smulge sieşi, în încercarea unei alterităţi; este nu naraţiune, ci înlănţuire de trăiri, suflu pur, acolo unde se scurge albul paginii, acolo unde se dizolvă inutilul; este asumarea unei istorii, după ce, învăţînd limba aerului, îţi aduni forţele pentru a te elibera, dintr-un salt, de propria-ţi greutate. Un salt cu ochii deschişi, căci literatura aceasta nu este doar vorbire gînditoare, ci şi vorbire văzătoare. Ea este, poate chiar mai mult decît orice altceva, o vorbire care se vede văzînd. Nu numai că re-prezintă o lume, dar spune totodată urma lăsată de cînt: „Cîntecul însuşi continuă să palpite undeva, ascuns, simt urmele calde pe care le-a lăsat prin mine trecînd...“.
