Fragment
Motanul Suki încetă să îşi mai agite coada. Asta însemna că îi mai trecuse din supărare.
- Câtă impertinenţă şi câtă nepăsare!
Partenera lui de dialog, ca întotdeauna, îşi legăna frunzele într-un ritm numai de ea ştiut.
- Ce îţi pasă ţie? Tu nu îţi poţi închipui problemele pe care le pot avea.
- Of, of, spuse floarea cu glasul subţirel şi delicat, ai să găseşti un răspuns la toate, trebuie doar să fii atent la ce îţi şopteşte vântul, dimineaţa şi la veştile pe care le aduc norii. Ţi-am explicat de atâtea ori, ştiu că aşteptarea e grea, dar aduce cu ea şi multă înţelepciune.
Suki îşi ridică mustăţile şi o privi cu ochişorii galbeni şi tare miraţi. Nu îi înghiţea "înţelepciunile" de plantă de ghiveci. Dacă ar fi fost vreuna din grădină sau chiar de pădure, ar mai fi zis! Dar ea nu vedea decât cerul prin fereastră.
- Uită-te, e deja aici, copacii sunt negri şi, pe deasupra, îmi îngheaţă lăbuţele de fiecare dată când ies la plimbare.
- Dragă tu, Suki, e doar toamnă. Hai, mai povesteşte-mi cum mergi şi cum ţi se afundă lăbuţele în covoraşul de frunze. Simt că am să scriu o poezie.
(Am uitat să vă spun că îndeletnicirea preferată a florii erau poemele, cât mai parfumate şi cât mai metaforice.)
- Azi nu, nu îţi mai spun nimic, am să dorm puţin.
Şi se retrase lângă foc, se făcu colăcel şi se adânci în somnul lui de pisic răsfăţat.
Floricica oftă. Va trebui să improvizeze singură azi, îşi va lipi frunzele de geam şi va încerca doar să intuiască mirosul amărui sau mângâierea rece a acelei zile de noiembrie. Şi va visa... va visa...
toamna e în gând
amintirea trecutului verde
