Coperta cărții

Fragment














Tatăl meu obosit folosea privirea gândire




Izbea cu prăjina în ceva solid şi se întorcea spre mine cu un aer triumfător




De fapt totul se reducea la un fel de exorcism al spaimei Importantă era doar trecerea de cealaltă parte a gesticulaţiei




Auzisem că acolo sunt furtuni cumplite şi venisem să le cunosc




Făceam gesturi identice cadranul nu avea cifre şi soarele lucea undeva foarte jos




Plângând ceream de băut Soţia mea pomenea de Abend O de n-ar fi în clipa asta deasupra catargelor în butoi suspina ea Acolo e şi acolo trebuie să rămână spuneam eu




Şi dacă navighează în butoi se află la loc bun




Cam în aceeaşi vreme cineva se hotăra să şi dedice viaţa ştiinţei (potasium sodium aluminium)




Dincolo două grupuri de câte trei executau mişcări identice dar inverse Partea a doua corespundea părţii de început Partea a treia excludea orice contratendinţă şi devenea un produs




O bilă se rostogolea pe o podea transpunându-se astfel într-o categorie cu totul aparte




Totul neliniştit striga




Între cele două ziduri (paralele) un singur om mai exercita vechile funcţii demonstrative




Spaţiul era un fel de panou secvenţial pe care puteam aplica orice




Când mă trezeam aveam un puls la fel de orb şi de obscur




În timp ce studenţii inteligenţi dobândeau cunoştinţe temeinice în cadrul unui program exigent




Langajul ansamblurilor era integrat în doze mici




Oscilaţia pendulului la care meditasem îndelung îmi arăta de altfel că există multe şi diverse corpuri care amestecându-se nu se perturbă şi nici nu se împiedică Ele se aflau în locuri foarte depărtate




O tânără numită profesoară într-un colegiu gigant îşi propunea să-şi iubească elevii




Un fotograf îşi părăsea soţia şi se vedea nevoit să accepte invitaţia unui preot retras în sud Preotul reuşea să împace perechea despărţită




Un bărbat stătea întins lângă femeia sa Tavanul reproducea înclinaţia acoperişului




O pată galbenă părea să iasă din propria ei absenţă




Două doamne îşi povesteau cele mai înspăimântătoare lucruri despre diligenţă Spuneau că se răsturnase chiar în ajun că anul trecut călcase un copil etc Şi tot vorbind despre catastrofe ajunseră la balonul recent prăbuşit pe teritoriul Engliterei




Pentru ele chiar întâlnirea avea un sens şi chiar plimbarea cu Abend prin nămoluri




Cu omul acela singur pierdut într-o imensitate neagră şi ostilă (mulţi vroiau să şi prelungească studiile)




Eu rodeam o cojiţă de pâine ca să anihilez puterea emoţională a reveriei




Apoi mă ducea gândul la omul acela care pescuia cu pâine Nu-mi era nici prieten nici rudă apropiată sau depărtată Era mic şi verde un soi de singuratec care face "scau" şi îşi lasă excrementele când îl goneşti de pe buturuga unde s-a instalat




Ceilalţi nu mă lăsau deşi îi băteam cu beţe şi-i loveam cu pietre Ei nu aveau deloc simţul disciplinei Când adormeam se furişau deasupra mea lingându-mi buzele şi căutând carne




Din când în când mă trezeam şi-l luam la pumni pe cel aflat peste mine El o lua la goană urlând cumplit Ceilalţi se repezeau după el Odată unul a alunecat şi m-a lovit cu piciorul în ochi Când l-am lovit şi eu ceilalţi au vrut să mă sfâşie




În consecinţă ne era dor de corpurile noastre tulburi




Ne răsfăţam pe terenuri nivelate ciugulind pământul




Nu ştiu dacă sentimentul încercuirii urma golului emotiv sau viceversa




Era să uit un amănunt pământul era complet acoperit cu o mochetă

1 comentariu

  • Naum obosit
    Oana Chitu, 25.05.2012, 18:47



    Sentimentul pe care volumul lui Gellu Naum, ,,Tatăl meu obosit”, îl transmite cititorului la o primă lectură este acela al unei scrieri fragmentare, cu pasaje compacte, ample în care personajele schematice prind sens și chip, punctate de secvențe succinte, ermetice care încadrează peisajul larg al universului poetic. ,,Tatăl meu obosit” este în fond un poem profund autobiografic înglobând figura paternă, a iubitei și nu în ultimul rând a poeziei. Deși fragmentat, poemul se desfășoară sub forma unui caleidoscop ale cărui imagini au fost fracturate. Puse la un loc, nu vor mai forma o reprezentare genuină, ci din colțurile sparte, din așchiile smulse mintea privitorului va reconstitui în fapt principiul de funcționare al mecanismului.
    Murind pe front când poetul avea doar doi ani, tatăl a fost absent din viața lui Gellu Naum, iar impactul pe care l-a avut acest lucru asupra fiului său este cel mai bine reflectat de o declarație a suprarealistului într-o convorbire cu Sanda Roșescu, la care face referire și George Ardeleanu în prezentarea cărții: ,,eram fiul unui mort.” Ideea că tatăl său și-a pregătit o moarte justificată – ca și cum moartea unei ființe apropiate ar putea fi vreodată justificată – este însoțită de o ironie amară. Gestul tatălui de la începutul poemului este astfel o simplă proiectare, nu o reprezentare. ,,Privirea-gândire” este un mesaj subiacent, însoțit de un gest ritualic: ,,lovea cu prăjina în ceva solid și se întorcea spre mine cu un aer triumfător”, triumf al reușitei în a-și duce fiul dincolo de semnificațiile gestului, acolo unde inițierea și dezlegare sensurilor poate începe. Imperfectul folosit atunci când vine vorba de figura paternă nu este un timp al amintirii, ci este verbul visului, al repetiției obsesive al unui gest ce se prelungește nu în realitate, ci în dorință. Cu ironie vorbește Naum și când pomenește de colibele pe care le-a construit în jurul tatălui său, colibe fragile, unghere în care se adăpostesc diverse reprezentări ale minții sale. Doar mai târziu, pulsiunile interne răbufnesc sub forma a două secvențe scurte, decupaje ale unui scenariu mental: ,,Răniții voluntari fraternizau în somn (...) Mă săturasem de atâta tată.”
    Contrapunctic, figura iubitei se conturează ca definitiv și unic receptor și receptacul al sufletului poetului. Viziunile onirice ca și întâmplările fantastice sunt asociate secvențelor în care ei apar în cuplu. Lumea pe care par să și-o fi construit-o închide în sine un stil de viață suprarealist, punctat de episoadele de somnambulism ale Catherinei Maloney. Pasajele ce se referă la cei doi sunt de o sensibilitatea pură.
    Spuneam suprarealismul ca stil de viață implicând aici nevoia de anihilarea a oricărui tipar. Visul, deși urmează legi, va fi mereu altul, asocierea a doua realități distincte într-o imagine nouă. Poezia lui Gellu Naum nu a încercat niciodată să facă altceva decât acest lucru, de unde atitudinea sarcastică vis-a-vis de ,,studenții” cuminți ce studiază poezia în instituții înalte, de mințile înhămate la căruța convenționalismului și incapabile de a gândi în alți parametri.
    L-am putea numi un volum ce sfâșie și este sfâșiat. De dincolo însă, de ,,cealaltă parte a gesticulației”, unde furtunile cumplite s-au dezlănțuit se ivește osatura solidă întocmai ca sensul abscons al celui mai straniu vis.












Publicitate

Sus